Călătorie până la capăt

Dana Țabrea Publicat la: 27-08-2015

Poemul în proză al lui Venedikt Erofeev, de la care pleacă montarea de față, este cunoscut sub următoarele titluri: Moscow-Petushki, Moscow to the End of the Line, Moscow Stations, Moscow Circles. E vorba despre o călătorie cu final tragic, pe parcursul căreia ajungem să aflăm mai multe lucruri despre credințele lui Erofeev, al cărui alter-ego e protagonistul Venya/Venichka.

Mai întâi, Erofeev consideră că trupul este dublat de suflet, existând și un al treilea nivel, spiritual sau mistic. În mod neobișnuit, narațiunea este populată de figuri supraceleste, în special îngeri, dar și demoni. Apoi, destinația spre care se îndreaptă personajul mahmur Petushki este descrisă ca un loc paradiziac, unde păsările cântă fără contenire, iar iasomia e mereu înflorită. Ceea ce are în vedere autorul rus în acest „poem în proză pseudoautobiografic postmodern” e poate o ratare autoironică a mântuirii.

Spectacolul e o mostră de teatru contemporan de calitate, pentru care primordială nu mai e înțelegerea și transmiterea unui sens sau comunicarea unui mesaj, ci etalarea spectaculară. Spectatorii intră pe lectura unor pasaje care urmăresc motivul căii ferate în literatura rusă și nu puține sunt locurile în care intervine această temă. În același timp, pasajele literare sunt proiectate pe un ecran, cu videoproiectorul folosit la vedere. În spectacol intervin momente de interacțiune cu publicul, când sticla de votcă este trecută spectatorilor pentru a degusta băutura, votca fiind poate singurul mesager al montării. Muzica e un alt element care nu poate lipsi dintr-o montare actuală: melodii tradiționale rusești (Kalinka) sunt intonate de o voce strecurată în sală, în primul rând; All the things she said surprinde atât vocal, cât și instrumental, fiind interpretată de Daniel Sträßer la o micuță mandolină.

Scenele reprezintă o înșiruire a traseelor parcurse din gara Kursk și până la Petushki, o călătorie cu final tragic și care nu își atinge destinația utopică. Introducerea unui al doilea personaj pentru vocile din scenariu (îngeri, demoni, sfinx, pasageri, șef de tren etc.) umple scena de întâmplări fără nici o semnificație anume, cum ar fi inducerea sughițului datorat băuturii și, odată obținut an sich, studierea sa matematică, a unei periodicități oarecare, potrivit căreia acesta s-ar produce. Totul, pentru a răspunde unei întrebări de ordin filosofic: „Care este originea sughițului?”. În măsura în care orice formulă și orice grafic devin inutile în fața fenomenului de o maximă arbitrarietate a sughițului, neputința omului în fața necunoscutului e inevitabil recunoscută. Problemele filosofice sunt reduse la fleacuri. Originea unui lucru trimite, potrivit lui Heidegger, la esența sa. Originea sughițului, căutând proveniența esenței sale, e o chestiune ce arată cât de insipide sunt problemele considerate adânci, atunci când altele, mai urgente, se interpun. Fericirea personală, (in)succesul social-democrației, pierderea ocaziei mântuirii.

O treaptă mai jos, întâlnirea cu ceilalți pasageri (păpușărie, bufonerie, parodie) etalează calitățile artistice ale actorilor, un bun prilej pentru e reintroduce tema băuturii. Sunt citate nume celebre și zicerile lor despre băutură. Înainte de a muri, Cehov a cerut să i se toarne niște șampanie; Schiller nu putea să scrie fără să bea șampanie; Gogol cerea mereu un pocal roz la masă. Numai Goethe refuza să bea, ceea ce stârnește discuții privind defularea stărilor sale interioare prin intermediul personajelor pe care le-a creat. Cei doi actori întruchipează toate celelalte personaje care intervin în discurs; pe rând, chiar trecând cu rapiditate de la un personaj la altul, Jasna Fritzi Bauer este și bărbatul cu mustață, și cei doi Mitrich, nepotul imbecil și bunicul, prințesa, sfinxul, controlorul. Nimeni nu călătorește cu bilet la Petushki, ci plătind șefului de tren tariful de un gram de votcă pe kilometru.

Spectatorul este surprins de procedee ingenioase (zăpada artificială, ecranul multifuncțional, proiecțiile, atunci când discursul devine de prisos) și de soluții regizorale inedite (grătarul pe care diavolul pârlește crenvurști din borcan, statueta catolică, cojocelul pe interiorul căruia se proiectează în detaliu tipurile de votcă cumpărate pentru drum). Oamenii beau în trenul dinspre Moscova spre Petushki din cauza unui vid interior, datorat insuficienței vieții într-o țară a secretomaniei și sărăciei. Din cauza ideilor subversive, inflamatorii, textul lui Erofeev din 1969-1970 a fost interzis în fosta Uniune Sovietică mult timp după scrierea sa. Pe de o parte, montarea de față respectă textul, completându-l prin procedee artistice adecvate, menținând atmosfera prin costume și song, pe de altă parte, detașându-se prin decor și unele mijloace de punere în scenă.

Se iese din spectacol în același mod în care s-a intrat, prin proiecție de text; nereușind să rezolve enigmele sfinxului, protagonistul e condamnat. Despre moartea bărbatului aflăm din textul proiectat pe ecranul inițial. Acesta nu va ajunge niciodată la Petushki, pământul făgăduinței. E o metaforă a renunțării, a demnității călcate în picioare, a orgoliului umilit, sentimente resimțite de autor.

 

Die Reise nach Petuschki/Moscow-Petushki/Moscova mahmură, de Venedikt Erofeev.

Regia: Felicitas Braun.

Decor: Sonja Böhm.

Costume: Aleksandra Kica.

Distribuția: Jasna Fritzi Bauer, Daniel Sträßer.

Burgtheater, Viena, spectacol-eveniment în cadrul FITS 2015.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe