Tiggy

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 27-08-2015

Tiggy este motanul familiei noastre, iar strămoșii lui spirituali au fost Pițu cel Mare și Bun și ruralul Gălbenuș, adoptați de Doina și Valeriu Cristea și transformați în personaje de către criticul literar în ultima sa carte antumă, Bagaje pentru paradis. Cum îmi lipsește talentul de scriitor al lui Valeriu Cristea și al oricărui alt scriitor, nu voi face din Tiggy, la rândul meu, un personaj memorabil. Nu voi ficționaliza și nu-l voi pune în situații flatante, după cum nu-l voi face nici să traverseze experiențe dramatice, numai bune să țină cititorul cu sufletul la gură.

Un motan adevărat nu are nevoie de ficționalizare, literaturizare, epicizare și dramatizare. El este; și e suficient să-l observi și să faci apoi suma observațiilor, pentru ca portretul în mișcare să fie veridic și convingător.

Tiggy este, cum arată și numele, tigrat, de un galben bătând spre portocaliu și roșcat, cu un medalion auriu cu care s-a obișnuit greu, dar pe care acum pare că-l expune cu pieptul bombat. Pe medalion scrie „Tiggy” și este menționat numărul de telefon al stăpânei casei, astfel încât, dacă odorul se pierde, să putem fi sunați; ori dacă este răpit și ni se cer răscumpărări, negocierea să se poarte direct cu șefa Trezoreriei.

De când s-a obișnuit cu medalionul la gât, Tiggy a căpătat sentimentul că nu numai casa noastră este a lui, ci și curtea, apoi curțile vecinilor, strada, alte și alte spații familiale ori comunitare pe care le-a luat în posesie simbolică. Culmea suveranității s-a înregistrat într-o zi de primăvară ce părea ca oricare alta, dar în care Tiggy stătea fix în mijlocul străzii și privea spre mașinile care-l ocoleau cu atenția distributivă cu care un tigru urmărește mai multe antilope haotice.

Deși e castrat, tigrul nostru avea înainte de accident tot felul de prietene cu care își făcea vizite. Plecând cu mașina, vedeam la zeci de metri de casă un motan galben frecându-se de niște pisici cenușii și negre, care-l celebrau ca pe un fiu al Soarelui. După accident, de când zeul dungat este închis în casă ca Ultimul Împărat al lui Bertolucci, câte o veche amică vine și amușină pe la porțile Orașului Interzis. Tiggy o privește și zvâcnește, suferă și ar da să iasă la plimbare cu ea, după care se uită scurt înspre noi și se așază, cuminte ca un cățel, în fața ușii deschise.

Uneori, îl suspectez că este un câine deghizat. Are un atașament neobișnuit la o felină pentru toți membrii familiei, în special pentru mama lui bipedă (fata noastră), care îl poartă prin casă ca pe o poșetă îmblănită. Îi place să exploreze, să vâneze, dar și să iasă la plimbare exact ca un cățel, dus în lesă de aceeași Iulia, de care este nedespărțit.

Unde suntem noi, apare și el, instalându-se în centrul de greutate al triunghiului sau pătratului familial. Stă acolo nu mai puțin decât stăm noi și nu mai mult, ascultând cu atenție ce vorbim. Când unul dintre noi este la un etaj, iar altul la cel inferior ori superior, Tiggy se plasează strategic pe scară, și anume pe cea „aerisită”, cu spații între trepte, prin care se poate vedea tot. Când plecăm de acasă, ne conduce. Când venim, ne întâmpină. Când îl mângâi, mă mușcă ușor de mână, ca pe un șef al unei imaginare haite. Când copiii apar în cadru, îi „atacă”, ridicând ca un steag de luptă coada. Când dă din coadă, această felină curioasă e de fapt veselă ca un câine, iar nu cu nervi și ifose de pisică.

Abia când Tiggy a fost la un pas de moarte, am realizat cât de mult ținem la el și cum a devenit, pe nesimțite, un membru cu drepturi depline al familiei noastre. Într-o zi de duminică, l-am găsit jos abia respirând și, crezând că a fost otrăvit, am fugit cu el la veterinarul de cartier. Era mai rău decât o otrăvire: căzuse de undeva de foarte sus ori fusese lovit violent și numai o intervenție chirurgicală rapidă și dificilă l-ar mai fi putut salva. Viața tigrului nostru a atârnat de un fir de păr și firul a fost rezistent. După o operație lungă și complicată și după alte două zile de purgatoriu, în care ne mișcam ca niște fantome prin locuința ce părea goală, Tiggy a scăpat.

Acum stă în casa pe care iar o umple cu prezența lui și când se întinde pe spate, se vede o burtă aurie, cu blana tunsă, în care niște oameni buni au lucrat cu pricepere și dragoste de animale. Încet-încet, blana lui crește la loc în zona calamitată și pe galbenul ei solar începe să se întrezărească desenul.

Desenul de tigru.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe