Scrisoarea II. Câtă minciună și cât adevăr doar într-o semnătură

Roxana Patraș Publicat la: 27-08-2015

Dragă Ligia,

Drept răspuns la întrebările despre curtea boierească de la Bohotin, am primit o epistolă adevărată conținând istoria tuturor moșiilor Rosetteștilor! Atingând paginile cu vârful degetelor, mi-am reamintit de vechea grilă a lui Crépieux-Jamin și mi-a venit poftă să experimentez. Primele certitudini senzoriale le-am primit analizând presiunea, dimensiunea, direcția și continuitatea grafiei: am în față un scris apăsat, energic și limpede, cu întreaga punctuație bine marcată și cu buclele lui e, o și a deschise generos; minusculele m și n îl indică drept extralăbărțat (o varietate pe orizontală a scrisului supraînălțat); caracterele sunt înlănțuite și stau perpendicular în raport cu linia mediană. La o privire mai atentă, pot chiar să-i definesc iuțeala și factura: un scris bine cadențat, rotunjit, simplificat tipografic, mai ales în cazul majusculelor; observ însă că simplificarea nu s-a produs complet, întrucât se mai păstrează, rezidual, ornamentele lui U, M, I și J, iar E, L și D au aspect ori tipografic, ori caligrafic; în general, diacriticele mențin un curs dextrogir, deși căciulițele domoale ale lui ă și â s-au transformat, poate cu vârsta, în săgețile unei ploi oblice, căzând nostalgic dinspre stânga spre dreapta. Există și o grilă cu cele șapte caracteristici ale scrisului care îți poate dezvălui, de vei voi să afli, mai multe despre personalitatea autorului: capacitatea de ponderație, moralitatea, voința, inteligența și apetitul său pentru transcendență.

Dar cred că te-am plictisit deja cu această descripție tehnică, așa că trec rapid la semnătură (cum știi, am un mic dosar în care colecționez mostre celebre și mai puțin celebre). Deși păstrează o mare parte dintre trăsăturile pomenite mai sus, inițialele doamnei M.M. nu sunt marcate prin majusculă, ci printr-un m mic, supraînălțat și extralăbărțat. Tăietura t-ului supraliniază semnătura, continuându-se într-un paraf dublu descendent, sinistrogir, care aduce cu un epsilon inversat. Grila din L’écriture et le caractère te-ar îndemna să conchizi că asta-i semnătura unui om autoritar, cu orgoliu de protector, care-și înscenează generozitatea anume ca să fie aplaudat în public. Dar mie mi se pare că lucrurile stau tocmai invers: cele două bucle ale lui m și Ʃ mărginesc autograful de-a stânga și de-a dreapta, semn că autoarea și-a pus numele între paranteze. Fără a conștientiza poate. Particularizându-se prin automatisme, scriitura închide, ca și zidurile caselor, personalitatea omului care scrie.

Prinsă de mreaja acestor lucruri, mi-am dat seama că și eu pusesem la dosar semnătura unui Radu Rosetti. Cum mi se întâmplă de obicei, uitasem la ce-mi trebuia. M-am grăbit să o hermeneutizez cu dibăcie, conform algoritmului indicat mai sus. Scrisul unui vlăstar boieresc nu putea fi decât supraînălțat, tocat, simplificat, elegant. Majuscula R îmi părea că-și întinde piciorul lung, săltând ușurel, ca într-un un pas de tango, talia minusculelor. Numele de familie se compunea din două particule („Rose” și „tti”), despărțite printr-o strungăreață, ultima fiind triplu marcată: o linie dreaptă, un paraf șerpuit dextrogir, prelungindu-l pe cel de-al doilea t, apoi un punct la final. În isteața despărțire a numelui întrezăream corespondența blazonului familiei: „pe un scut tăiet (coupé) de argint și albastru, o cupă de argint cu trei roze ieșind dintr-însa”.

Ca să nu mai spun că, odată încheiată, lectura Amintirilor tindea incontrolabil spre subtilități romanești: arborele Rosetteștilor îmi părea acum un șir de José Arcadio Buendía moldavi, trecându-și de la unul la altul nu numai averea, ci și numele. Hatmanul Răducanu Rosetti (1762-1838), Răducanu al II-lea (1813-1872), memorialistul Radu Rosetti (1853-1926) și generalul Radu R. Rosetti (1877-1949) se suprapuneau cu portretele celorlalți bărbați ai clanului. Uitându-mă la fotografia lui Alecu, „briliantul” familiei, atât de iubit de „sexul zis slab”, vedeam nu numai talentele de vânător, ci și ochii languroși ai întâiului Răducan. De altfel, trebuie să-ți mărturisesc că, întorcându-mă spre Iași, m-am oprit la Cozia, anume ca să văd casa cu cerdac a acestui seducător notoriu, rămas fără moștenitori direcți, la fel ca frate-său Lascăr. Ironic, reședința lui a fost transformată mai apoi în grădiniță.

Aerul marquesian al portretelor mele devenea și mai pregnant, anume pentru că reținusem un detaliu despre asimilarea identităților juridice: oricare dintre cei patru frați (Radu, Alecu, Lascăr și Dimitrie Rosetti) putea semna în locul celorlalți, semnătura fiind primită „drept bună în tribunale” și nefiind niciodată contestată. Vreo două zile m-am tot gândit că paraful și punctul de după autograf (care, după Henri Stahl, denotă pe omul glumeț, dar suspicios) nu prea cadrează cu trăsăturile Rosseteștilor de la acel Bohotin macondian. Apoi am înțeles că imaginația mea reîmpletea, dincolo de adevărul istoric, ramurile aceluiași neam care, în Țara Românească, născuse ziariști, epigramiști și aventurieri, iar în Moldova, memorialiști, istorici și voiajori în jurul camerei. Mă înșelasem din nou.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe