Tableta de lut (14)

Mircea Gheorghe Publicat la: 28-08-2015

Claude Lévi-Strauss observa în Tropice triste (1955) că orașele se dezvoltă de la est spre vest și că pe această axă se organizează și prosperitatea: „Trebuie să facem loc unor factori misterioși, activi în atâtea orașe pe care le împing spre vest și condamnă la sărăcie sau la decădere cartierele orientale”. El caută rădăcinile adânci ale acestei tendințe ale evoluției mediului urban în vechea credință inconștientă a omenirii cu privire la ritmul cosmic, credință potrivit căreia „sensul mișcării solare este pozitiv, sensul invers, negativ; (…) unul traduce ordinea, celălalt dezordinea”.

Firește, își continua Lévi-Strauss ideea, trăim într-o vreme când aceste rădăcini nu mai sunt vizibile, căci nu mai suntem de mult adoratori ai soarelui și nimic din conduita unui individ de astăzi nu le mai sugerează. Dar atavismele rămân și când este vorba despre mari aglomerări umane; ele au capacitatea de a genera consecințe ce nu pot fi ignorate, „precum creșterea orașelor de la est la vest și polarizarea luxului și a mizeriei”.

Această observație mă face puțin melancolic. Dacă are dreptate? Facem oare parte și noi, esticii, chiar dacă nu ne dăm seama, din valul demografic ritmat de o subconștientă și ancestrală dispoziție ce privilegiază sensul mișcării solare? Iar istoria Occidentului să fie oare, dincolo de toate condiționările culturale, economice, geopolitice etc., și rezultatul unui sau unor asemenea tropisme?

Nu știu. Dar pot remarca o coincidență: Hitler a pierdut războiul din momentul în care s-a decis să facă drumul invers, să meargă spre est. În clipa aceea nefirească au intrat în acțiune toate determinismele, până atunci latente sau ineficace, care au condus la înfrângerea lui. E tragic și absurd că reactivarea aceasta a istoriei normale s-a făcut cu prețul a zeci de milioane de victime.

*

Un proverb aseamănă cultura cu dulceața. Cu cât avem mai puțină, cu atât o etalăm mai mult.

Putem rămâne la sensul ironic. Oamenilor le place să se laude. Cei mai mulți dintre ei vor să pară mai buni, mai bogați, mai generoși etc. decât sunt. Și, bineînțeles, mai cultivați.

Dar atunci cum interpretăm reciproca? Cu cât avem mai multă cultură (dulceață), cu atât o etalăm mai puțin? E vorba oare despre modestie sau despre un fel de avariție? Nu seamănă în acest caz cultura cu o comoară disimulată cu grijă? Precum vestitul tezaur al lui Decebal, ascuns într-un râu. Dar, odată ce a încăput pe mâna romanilor, tezaurul a fost „etalat” în monumente și sărbători populare pe care Traian le-a oferit romanilor timp de peste o sută de zile. Și aflăm, privind Columna lui Traian, mai multe lucruri despre daci, despre viața și vitejia lor, decât dacă tezaurul continua să zacă nedescoperit pe fundul vreunui râu. Avea cel mult șansa să se transforme într-o legendă precum cea a Graalului.

Etalarea înseamnă comunicare. Or, chiar și o comunicare ce atinge doar suprafața lucrurilor este mai prețioasă decât tăcerea, decât orgoliul autist. „Etalarea” pune lumea în contact, înseamnă comerț cu tot ce presupune el, inclusiv impostorii și impostura. Există puține lucruri mai vii și mai specific omenești decât o piață forfotitoare și zgomotoasă, unde unii își expun și-și laudă în gura mare marfa pentru ceilalți care trec prin fața tarabelor lor binevoitori, încrezători, dubitativi sau suspicioși, împinși însă cu toții de nevoile schimbului.

Iată sala unui concert de muzică clasică: Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner și alții. Există aici puțini amatori realmente competenți, oameni cu urechea foarte fină, capabili să asculte concertul cu partitura în față și în măsură să judece prestația instrumentiștilor în perfectă cunoștință de cauză. Dacă orchestra și soliștii ar cânta doar pentru ei și dacă doar lor le-ar fi permis accesul în sală, concertul ar deveni o activitate aproape monastică.

Așa însă, cu accesul permis tuturor (chiar și celor care intră în sală din pur snobism) în schimbul unei contribuții financiare – biletul de intrare –, la sfârșitul programului, muzicienii și dirijorul lor au parte de o experiență regeneratoare pentru toată vitalitatea consumată în timpul orelor nesfârșite de studiu și repetiții. Chiar dacă majoritatea covârșitoare a spectatorilor nu a fost capabilă să asculte în mod profesionist muzica, totuși, toată lumea aclamă entuziastă în picioare. A contat mult atmosfera de emulație și receptivitate pe care în mod firesc și-au creat-o unii altora.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe