Filosofia, calea franceză

Claudia Șerban Publicat la: 28-08-2015

Am părăsit Clujul natal pentru Paris la un an după bacalaureat, în 2003, în plină perioadă de formare deci, cu dorința de a studia filosofia la Sorbona. Nu mă întrebam atunci dacă voi rămâne în Franța sau nu, îmi doream doar accesul la studii de cea mai bună calitate. Câțiva dintre profesorii de la Facultatea de Filosofie din Cluj, pe care am frecventat-o timp de un an, au avut generozitatea de a mă încuraja și a-mi consolida decizia.

Trebuie să recunosc că prestigiul universității pariziene a fost pentru mine un magnet mai puternic decât dragostea pentru filosofia franceză: îmi doream, de fapt, de la bun început să studiez filosofie germană, dar nivelul meu de limbă germană nu era suficient de bun ca să îmi permită să vizez ca destinație țara lui Leibniz. Prin urmare, de-a lungul anilor mei de studiu la Paris, învățarea limbii germane a fost la fel de importantă ca imersiunea în elementul francofon. De aceea, poate, limba franceză, mai prietenoasă pentru urechea mea de latinistă, mi s-a părut întotdeauna extrem de primitoare și am ajuns repede să o îndrăgesc. Asta m-a îndepărtat însă de limba română, care a încetat să fie limba mea de lectură (și de scriitură). Nu am avut, de pildă, niciodată ocazia să țin o conferință în limba mea maternă (invitată de câteva ori la București sau la Cluj, în cadrul unor colocvii internaționale, mi s-a propus de fiecare dată să vorbesc în franceză).

În Franța, filosofia își conservă încă aura unei discipline prestigioase și exigente, iar meseria de profesor de filosofie continuă să suscite un oarecare respect social. Studenții care aleg filosofia știu că îi așteaptă studii grele: meritul îi revine în primul rând felului în care filosofia e predată în ultimul an de liceu și, implicit, modului în care sunt recrutați profesorii care predau la liceu. În spațiul public francez, filosofii au în continuare o voce a cărei greutate nu e ușor de egalat, în pofida faptului că necrologul lor nu va mai ocupa poate prima pagină din Le Monde, cum a fost în cazul lui Merleau-Ponty. Din aceste motive, Franța nu e chiar cel mai nepotrivit loc pentru realizarea unei astfel de vocații extravagante. În același timp, scăderea continuă a numărului de posturi la universitate și în cercetare face ca tot mai puțini să fie cei care pot să se bucure de acest privilegiu fragil.

Sorbona m-a cufundat într-o primă (lungă) perioadă într-un mare anonimat. Dacă am fost de la bun început impresionată de nivelul exigenței profesorilor atât în raport cu ei înșiși, cât și în raport cu studenții, grija de a depista și de a cultiva excelența nu se face aproape deloc simțită în primii ani de studiu (la nivelul licență). Asta poate fiindcă cei mai buni elevi francezi integrează, după bacalaureat, clasele pregătitoare pentru a viza admiterea la grandes écoles ca Școala Normală Superioară și nu ajung decât mai târziu pe băncile universității. Necunoscând acest sistem de formare paralel, am evoluat câțiva ani într-un mediu academic de la care un tânăr student va aștepta în van o oarecare recunoaștere.

Universitatea franceză își deschide cu adevărat brațele doar în momentul când începi să corespunzi criteriilor locale de excelență. Dintre aceste etaloane, singurul la care am avut ocazia să mă măsor a fost concursul de agrégation, la care m-am prezentat după primul an de master și unde am obținut un rezultat mai mult decât onorabil. Șansa mea a fost atunci recenta intrare a României în Uniunea Europeană, care mi-a deschis porțile acestui concurs al cărui beneficiu material e statutul de funcționar francez. Pentru mine însă, câștigul simbolic a fost imens, fiindcă, dintr-odată, „dosarul” meu a avut o altă consistență: am putut obține astfel un contract doctoral la Sorbona pentru a face o teză sub conducerea lui Jean-Luc Marion. După un memoriu de master consacrat filosofiei kantiene, am revenit în teza de doctorat la prima mea pasiune (inspirată timpuriu și în mare parte de doi dintre profesorii mei de la Cluj), fenomenologia. Lucrarea mea de doctorat, dedicată comprehensiunii fenomenologice a posibilului pe care o elaborează Husserl și Heidegger, mi-a dat ocazia să explorez în paralel fenomenologia germană și cea franceză. Am beneficiat în acest sens, după contractul doctoral, de un contract de trei ani acordat de Centrul Național Francez de Cercetare Științifică, pe care îl credeam doar primul dintr-o serie nedeterminată de postdoc-uri. După ce am fost convocată însă, în luna mai a acestui an, la un interviu (o „audiție”) pentru un post de conferențiar la Universitatea Toulouse 2, un concurs nesperat de circumstanțe a hotărât că, din septembrie, voi face parte din corpul academic francez. Îmi doresc ca acest nou statut să îmi dea mai mult decât până acum ocazia să mă reapropii de limba română (de exemplu, prin traduceri în ambele sensuri) și de instituțiile academice românești.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe