Filosofia ca proiect identitar

Mădălina Diaconu Publicat la: 28-08-2015

Filosofii academici au o proastă reputație în Austria, aveam să aflu cu surprindere în perioada studiilor de doctorat de la Viena. Desigur, interpretarea filosofiei în cheie literară, cum face Elfriede Jelinek, sau practicarea „științifică” a acesteia de către moștenitorii Cercului de la Viena sunt meritorii. Discursurile genuin filosofice sunt însă în general evitate în afara branșei, fiind considerate plicticoase, ininteligibile și lipsite de finalitate practică; din păcate, o mare parte dintre filosofi agravează această situație printr-un cvasi-sectarism elitist și narcisist și prin disprețul manifest față de orice ieșire în spațiul public, chiar și numai pentru a-și apăra profesia (și locurile de muncă ale absolvenților) de ofensiva actuală a biologismului.

Toate acestea aveam să le constat în decursul timpului, după ce a trebuit să renunț la postul de lector de la Facultatea de Filosofie a Universității din București pentru un post de cercetare la Academia de Arte Frumoase din Viena, în condițiile unei regretabile inflexibilități instituționale din partea română. La Viena am continuat să lucrez în domeniul esteticii, însă noul context m-a reorientat către teme care în România ar fi fost poate mai puțin relevante. În principal, m-am îndepărtat de domeniul literar, unde fusesem formată mai ales în spiritul culturii franceze, și am descoperit arta modernă și contemporană, împlinindu-mi visul de a scrie cronici de expoziție prin intermediul unei colaborări regulate cu revista Observator cultural. În propria-mi cercetare am plecat de la intuiția, confirmată de evoluțiile ulterioare din domeniu, că accentul pus unilateral pe audiovizual și pe semantica artei va declanșa mai devreme sau mai târziu un reviriment al corporalității integrale și al afectivității. Proiectul unei estetici fenomenologice a tactilității, olfacției și gustului, finalizat într-o teză de abilitare la Institutul de filosofie al Universității din Viena, mi-a deschis noi drumuri teoretice, receptând fenomenologi germani mai puțin cunoscuți în țară, dar și corectând analizele oarecum aseptice ale fenomenologiei prin luarea în considerare a fundalului cultural și a implicațiilor social-politice și morale ale practicilor estetice în sens larg. Ca și Arnold Berleant, pionier al esteticii ambientale, denumesc „estetică socială” o astfel de orientare și o condiționez de o înțelegere mai amplă a esteticii drept „aisthetică” (teoria percepției).

Drumul de până acum a fost sinuos și presărat cu experiențe intense. Am avut parte de frustrări din cauza caracterului conservator al societății austriece și a raportării sale mimetice la cultura germană și anglo-saxonă, în comparație cu un oarecare amatorism în raportarea la filosofia franceză, dar am savurat o libertate generoasă în ce privește propria cercetare, posibilitățile de publicare (ultimul volum a apărut la Reclam Verlag) și mobilitatea internațională. Cursurile ținute la Universitatea de Arte Aplicate din Viena și la Universitatea de aici, din Cluj sau din Praga, precum și colaborarea în cercetare cu etnologi, chimiști, psihologi, botaniști, arhitecți și designeri, lucrând de pildă în domeniul esteticii urbane, mi-au dat ocazia să cunosc diverse medii științifice și artistice și să constat potențialul, dar și dificultățile pionieratului interdisciplinar.

Schimbarea contextului de viață a impus nu doar o flexibilitate sporită, ci și luarea la cunoștință a tradițiilor țării de adopție. În timp, s-a modificat și relația față de limbă, plătind expansiunea orizontului lingvistic cu o inhibare a spontaneității în raport cu limba maternă și dezvoltarea unei reflexivități generale în gândire, limbaj și comportament. În ce privește scrisul, am ajuns să mă imunizez față de ispita calofilă a filosofiei române și să prefer densitatea ideatică manierismului stilistic.

Evident, toate acestea au repercusiuni identitare. Pe de o parte, identitatea locală, de bucureșteancă prin naștere și vieneză prin rezidență, a câștigat în importanță față de cea națională; pe de altă parte, în chestiuni cruciale la ora actuală, precum cele legate de migrație sau de protecția mediului ambiant, afinitățile se stabilesc după alte criterii decât cele ale limbii materne sau ale cetățeniei. Ceea ce nu înseamnă că nu am susținut promovarea în spațiul de limbă germană a culturii române prin conferințe, editând o traducere a lui Noica, ținând cursuri de limba română și de istoria ideilor din România la Universitatea Economică sau la Facultatea de Romanistică a Universității din Viena, revizuind traducerile germane ale filosofiei lui Blaga, publicând în germană un volum de istorie culturală despre relațiile dintre București și Viena și în română volume cu rezultatele cercetărilor de aici. Din păcate, ani de zile, propria cercetare filosofică și proiectele de promovare a culturii române s-au desfășurat în paralel și mă tem că în general o astfel de identitate schizoidă este greu de evitat de către filosofii români care activează în străinătate. Ne lipsesc, de altfel, și modelele: filosofi români care să fi continuat să practice filosofia paralel în limba maternă și în cea a culturii de adopție. Traseele unei gândiri bi- sau plurilingve nu pot fi marcate decât prin eforturile celor aflați în astfel de situații de a-și negocia identitatea culturală prin soluții proprii de viață.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe