Drumul meu în bioetică

Teodora Manea Publicat la: 31-08-2015

În 2002, pregătindu-mi partea finală a tezei de doctorat în Germania, am descoperit bioetica. Îmi amintesc că, tot căutând categoriile filosofiei contemporane, am dat peste câteva cărți minunate. Fraza care mi s-a întipărit în minte în biblioteca din Konstanz a fost: „Problemele bioetice actuale s-au născut din faptul că nu mai avem o imagine unitară a omului” (Eve-Marie Engels). Iar aceste rânduri au fost un punct de cotitură în viața și în cariera mea.

Mi-am dat seama că redefinirea umanului nu se mai poate face doar în termenii filosofiei moderne și nici măcar în ai celei postmoderne, oricât de tentante ar fi toate perspectivele critice și deconstructiviste. A apărut ceva nou: embrioni înghețați în containere, pacienți conectați la tot felul de mașinării, unde granița dintre om și mașină dispare într-o zonă vâscoasă, unde ceea ce vedem – un om care doarme și respiră – nu este nici pe departe ceea ce este: o mașină care pulsează aer într-un corp din care poate sufletul a plecat de mult. Începutul și sfârșitul vieții umane au început să se dizolve în tehnologia pe care am creat-o, astfel încât pentru filosofie vor exista noi definiții, categorii și provocări.

În primăvara lui 1998 pregătisem prima mea conferință internațională despre Trei reprezentări ale sfârșitului metafizicii. Eram invitată în Canada, anunțată în program, dar nu m-am putut duce pentru că avionul costa 800 de dolari, iar salariul meu era de 25 la acea vreme, ca profesor titular în Bularga – Baza 3. Fundația Soroș mi-a refuzat finanțarea sau mai curând cineva din bord, a cărui lucrare nu fusese acceptată, a spus nu. În cel mai ciudat mod cu putință, datorită acestei respingeri sunt acum în viață. Rezervarea mea de întoarcere pe 2 septembrie includea zborul SWR111, care a trimis în ocean 229 de vieți. Cu mine ar fi fost 230. Așa că sfârșitul meu, ca și cele trei posibile sfârșituri ale metafizicii, mai avea să aștepte.

În 2002 am realizat că problemele cu Menschenbild vor alimenta mai mult ca oricând un nou proiect metafizic și mi-am propus să-l urmăresc atent. Întoarsă în Iași, am început să le povestesc colegilor despre noul meu proiect. Pe vremea aceea, Liiceanu și Pleșu nu vorbeau despre bioetică sau medicină; încă se mai ocupau de minciună, îngeri și alte subiecte postmoderne. Ușile mi s-au închis în nas. „Ce vrei, dragă, tu cu bioetica asta, este doar o modă, va trece repede!” „Vrea să-mi fure etica, asta vrea!” „Bioetica nu-i nici măcar în programul Bologna!” „Hai să-i dăm un facultativ la Asistență socială, să ne lase-n pace.” „Oh, de fapt, nu le poți pune note celor 64 de studenți, că am uitat să facem cataloagele…”

Într-o după-amiază, la PIM, văd un afiș ieșind colorat din imprimantă: Tristram Engelhardt, părintele bioeticii, era invitat la Iași. Unde? Descopăr că îl invitase UMF-ul și mă duc să-l văd a doua zi în amfiteatrul de lângă morgă. Medicii erau cu un pas înaintea filosofilor, ei realizaseră viitorul bioeticii. Mă lipesc de ei și de revista de bioetică, facem împreună un master, mergem la conferințe, mă adoptă ca pe un pisoi filosofic rătăcit. Marii motani ai metafizicii încă își mai răsuceau mustățile cu dispreț. Cursurile de la Medicină nu se puteau nici măcar calcula sau plăti.

După un timp, am obosit, mi-am luat jucăriile și am plecat. Deseori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă atunci nu mi s-ar fi închis în nas atâtea uși? Acum văd în urma mea comisii, comitete și nume. Aceleași nume. Și le doresc mult succes!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe