Un caleidoscop postmodern

Cristian Fulaș Publicat la: 01-09-2015

Ca și Viața lui Kostas Venetis, construit ca roman istoric și picaresc, Moartea lui Siegfried e de fapt un roman despre roman, despre arta scrierii unui roman. Cartea acoperă poveștile a trei generații din aceeași familie germană, cea în care s-a născut poetul romantic Heinrich von Kleist. Aici se întrețes poveștile a trei bărbați, nu de puține ori autorul mizând pe o specie de coincidență pentru a duce povestea mai departe. Analiza psihologică e profundă, Soviany joacă intens pe boală, exces, nebunie, delir. Însă, dincolo de poveștile personajelor care se desfășoară într-o textură întortocheată și plină de detalii, miza romanului ține de fapt de structura poveștii, de modul de a crea (și scrie) o carte.

De fapt, în acest roman, vocile narative se succed, se amestecă, se despart, se destramă. Fiecare personaj își spune separat povestea, fiecare are punctul lui de vedere care nu poate fi decât al lui, fără amestecuri exterioare. Și totuși, cu italice în text, cu marca diferenței, apare și un text al cărui autor are o marcă de obiectivitate. E o carte care, în aparență, e scrisă la persoana I. Dar, practic, fiecare personaj își spune propria poveste ca și cum numai așa s-ar putea desfășura lucrurile, ca și cum o perspectivă obiectivă ar fi aproape imposibilă. Iar apoi, se petrece ceva. În text, cursiv, păstrând legătura cu narațiunea și cu numeroasele voci auctoriale (nu numai trei, nu vă amăgiți cu numărul acesta), apare un narator obiectiv, care, pe ici, pe colo, deslușește aspectele mai încurcate ale poveștii. Acest narator, romancierul însuși și nimeni altcineva, face de fapt o întreagă teorie a propriului roman. De la registrul autoironic – „Ce vreți, domnilor, astăzi, ca să scrii un roman serios, e nevoie și de puțină pornografie! (p. 100) – la judecăți cu valoare etică – „Nu ne-a mai rămas decât această formă lugubră de comic și ne-a rămas de asemenea o frică teribilă de ridicol, care ne face cu atât mai rizibili (p. 239) –, voluminoasa carte a lui Soviany desfășoară un incredibil arsenal de procedee tehnice. Întâlnim scrisori, jurnale, agende, mici fragmente scrise în stil dramaturgic, aproape că întâlnim uneori alte cărți în aceeași carte și cu siguranță scopul a fost unul de reproducere a caleidoscopului postmodern, în ultimă instanță.

Soviany pare întotdeauna să vină dintr-o altă epocă, întotdeauna îmi creează impresia, destul de ciudată, că o parte a istoriei nu s-a scris corect și trebuie revizuită, cu explicații. Iată arta prozatorului, în forma ei aproape pură. Pentru că e aproape imposibil, totuși, să ne închipuim un prozator care nu e Dumnezeul propriei opere. Iată un citat din carte edificator, iată un fals dialog între prozator și posibilii lui cititori: „De asemenea cititori are nevoie istoria noastră și, în definitiv, orice istorie, căci orice istorie (și aici stă marea taină a povestașilor) nu-i decât un fel de puzzle ale cărui piese, odată ce v-au fost puse la dispoziție, trebuie potrivite fiecare la locul ei, sarcină ce vă revine în totalitate”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe