Prima replică

Petre-Emil Juverdeanu Publicat la: 07-09-2015

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, București, 2015

Noua apariție editorială a jurnalistului Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, este semnalul că măcar o parte a societății românești reacționează și raționează cu privire la găselnița identitară românească numită chiar de autor dacopatie. Pentru cei care se (mai) întreabă ce înseamnă ea, cartea îi lămurește: o boală endemică a unei națiuni relativ tinere, nesigură de sine (cum este cazul tuturor națiunilor balcanice). Cum poate fi ea vindecată? Prin eleganța argumentării și prin grija publicului de a se educa (cel puțin asta crede domnul Alexe).

Desigur că dacopatia, ca să folosesc termenul inspirat al autorului, este cu adevărat o boală, și nu una ușoară, pentru că ea chinuie în permanență mintea și sufletul celui lovit de ea. Dar să nu-i compătimim pe dacopați, oricine ar fi ei, fiindcă suferă, deoarece boala își alege victimele în primul rând în funcție de gradul de complicitate la care acestea sunt dispuse să consimtă. Dacopatia este în egală măsură un act de voință, o căutare cu orice preț a adevărului-credință că suntem născuți (ca națiune) sub o mesianică stea, că suntem o alfa și o omega a civilizației europene, că o conspirație la scară mondială ne-a furat dreptul de a fi cap, și nu coadă printre națiunile care habar nu au cât ne datorează nouă, românilor, urmașii dacilor.

Oare crede domnul Alexe că o astfel de credință s-ar putea vreodată îndoi de ea însăși în fața argumentelor științifice, fie ele lingvistice sau istorice? Demersul autorului este lăudabil și o astfel de inițiativă merită ovaționată, dar mi-e teamă că dialogul nu va avea loc decât cu publicul deja educat, obișnuit cu eleganța argumentului (expresia îi aparține lui Dan Alexe). Nu pot să nu mă gândesc și la alte credințe politice (nazismul german, legionarismul românesc, antisemitismul, marxism-leninismul) care, la fel, confruntate cu inteligența și erudiția unor oameni de bine, au răspuns după (ne)știința lor, până când istoria le-a invalidat dureros, dar drept. Ne putem consola cu faptul că dacopatia nu are încă potențialul să devină o ideologie politică, deși ascunde totuși unele afinități cu grupuri marginale de extremă dreapta. Oricum, avem o lungă tradiție intelectuală care ne predispune la excese ideologice, imposibil de combătut din perspectiva argumentelor istorice.

De ce am ajuns aici? Fiindcă, pentru români, studiul istoriei a reprezentat un instrument politic prin excelență. De exemplu, chiar începuturile istoriografiei moderne românești (ultimul sfert al secolului al XIX-lea) s-au ocupat în bună măsură de argumentul politic al continuității, care susținea (pe baza probelor) că populația daco-romană și-a continuat existența în spațiul nord-dunărean și după abandonarea sa de administrația imperială romană în secolul al III-lea. Evident, argumentul istoric era menit să aducă lumină în chestiunea Transilvaniei, considerată pământ românesc, îndreptățit să facă parte din tânărul stat național modern România. Dar Transilvania nu devenise importantă doar pentru că era pământ românesc; la fel erau și Basarabia, și Bucovina. Ea era, în plus, leagănul națiunii românești, de unde veniseră descălecătorii, nobili români care, la mijlocul veacului al XIV-lea, au creat statele românești Moldova și Valahia. Acest exod românesc dinspre Ardeal spre regiunile extracarpatice este în sine o evidență a faptului că romanizarea dacilor s-a realizat în bună măsură în interiorul Arcului Carpatic (și în Oltenia), chiar dacă teoria imigraționistă (formarea poporului român la sud de Dunăre, apoi stabilirea sa în Transilvania la începutul secolului al XIII-lea, unde maghiarii, care stăpâneau regiunea de două veacuri, i-au transformat treptat într-o națiune tolerată) a încercat, împotriva evidențelor documentare și în disprețul logicii istorice, să susțină o variantă convenabilă dominației politice maghiare. În rezumat, pentru românii de atunci era importantă accentuarea a două aspecte ale problemei: că poporul român are origine latină (deci s-a format în spațiul fostei provincii romane Dacia) și Transilvania este, din punct de vedere istoric, pământ românesc (argument pentru unirea sa cu România). Acest ideal național a rezultat din două tradiții intelectuale, cea a Școlii Ardelene și cea a școlii istorice din Vechiul Regat. Ambele au făcut din studiul istoriei un pretext (de înțeles în contextul naționalist al vremii) pentru împlinirea unei cauze politice de dimensiuni naționale. Acest romantism istoric a produs, la rândul său, un curent naționalist care avea și are capacitatea de a-și schimba cursul în funcție de circumstanțe. Dacopatia este deci un produs al acestei atitudini neștiințifice de studiere a istoriei. Așa cum spunea și Victor Neumann în volumul coordonat împreună cu Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Editura Polirom, Iași, 2010), genul acesta de scrieri reprezintă „continuitatea viziunii romantice asupra istoriei românești, una ce se opune analizei critice, înnoirii metodologice și progresului conceptual, rupturii cu structura de gândire a trecutului și promovării normelor occidentale”. Din această perspectivă, Dan Alexe poate fi citit și recitit.

Impactul cultural al cărții ar fi fost cred mult mai important dacă o mare parte din text (încadrabil în alte rătăciri românești) nu s-ar fi ocupat de etimologiile (foarte interesante) ale unor cuvinte din limba română, din care multe nu mai au nici o legătură cu argumentele care combat dacopatia. Dar asta nu anulează în nici un fel importanța unei asemenea întreprinderi intelectuale, care, mai mult ca sigur, va genera, măcar în unele medii înfierbântate, dezbateri aprinse.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe