Tașkentul lui Neverov

Codruț Constantinescu Publicat la: 16-09-2015

Despre scriitorul Aleksandr Neverov (1886-1923) nu-și mai aduce aminte probabil nimeni, nici măcar în Rusia, darămite în România.

S-a născut în Imperiul Țarist, în provincia Samara. Tatăl său a fost ofițer într-un regiment de gardă, iar apoi a devenit portar în același oraș, Aleksandr fiind crescut de familia bunicului patern, la țară, unde a intrat în contact cu realitățile rurale țariste. A absolvit trei clase de liceu, ceea ce îi dădea dreptul să fie învățător, având în vedere numărul redus al elevilor de liceu și gradul ridicat de analfabetism din mediul rural rusesc anterevoluționar. În al treilea an de studii i-a fost publicată prima povestire, în revista Mesagerul cumpătării, care apărea la Sankt Petersburg. După 1906 a fost învățător la țară, publicând în același timp diverse materiale în revistele vremii care i-au atras atenția lui Maxim Gorki. Acesta i-ar fi trimis mai multe scrisori de încurajare tânărului autor. S-a căsătorit în 1912, iar în 1915 a fost înrolat în armată, devenind asistent medical într-un spital militar din Samara, unde erau aduși răniții de pe front. În timpul anului revoluționar 1917 a devenit apropiat al reprezentanților Partidului Socialist Revoluționar (SR-ii, cum erau numiți în epocă, conduși de Aleksandr Kerenski) din Samara, aflat în competiție pentru putere cu celelalte facțiuni revoluționare, cea mai decisă fiind cea bolșevică, ai cărei lideri și-au exercitat puterea până la lovitura de stat din 25 octombrie 1917, ulterior fiind „vânați” de comuniști.

În decembrie 1918, trupele albgardiste ale amiralului Kolceak au ocupat Samara pentru scurt timp, dar Neverov nu a avut de suferit. În 1919, observând cum bătea vântul politic, în condițiile în care Samara era recucerită de Armata Roșie, care a înfrânt forțele pestrițe ale lui Kolceak, Neverov a aderat la Partidul Comunist, având mai multe funcții importante pe plan local. În timpul foametei din regiunea Volgăi, ce a însoțit desfășurarea războiului civil din perioada 1920-1921, Neverov a organizat o călătorie a mediului literar din Samara către Tașkent, capitala Uzbekistanului, în căutarea hranei (vezi http://www.sovlit.net/bios/neverov.html). Ciudata sa călătorie, de mic nomenklaturist bolșevic în căutarea hranei, a constituit experiența pe care a folosit-o pentru a scrie romanul Tașkent, orașul abundenței sau Tașkent, orașul pâinii. În primăvara anului 1922 s-a mutat împreună cu familia din Tașkent la Moscova, unde s-a implicat în mișcarea literar-revoluționară, scriind în diverse periodice apropiate puterii (de altfel, singurele care existau). A fost destul de dezamăgit de cercurile literare moscovite, care probabil l-au tratat cu superioritate, el fiind un provincial, astfel că, în jurnalul său, afirma: „Impresia generală: oamenii ăștia trăiesc pe o altă planetă și sunt complet neinteresați de orice altceva care nu îi afectează în mod direct. Viața țării și a provinciilor li se pare îndepărtată, străină și de neînțeles. Se învârt numai în cercurile lor”. Neverov a început să scrie un alt roman, Povestea femeilor, pe care însă nu l-a mai terminat, pentru că la vârsta de numai 37 de ani a suferit un atac de cord (24 decembrie 1923.

Ciudate sunt căile bibliofilului! Am regăsit volumul Tachkent. Ville d’abondance (în traducerea lui Brice Parain, apropiat de familia Gallimard și prieten bun cu Albert Camus, căsătorit cu o rusoaică și interesat de problemele spațiului rus/sovietic, vorbitor de limba rusă și care a efectuat un prim sejur de doi ani în Rusia sovietică între 1925 și 1927, unde a plecat comunist și s-a întors mai degrabă dezamăgit, devenind și mai critic față de sistemul comunist în anii ’30) într-un fond de carte imens, de 40 000 de volume, aparținând singurului liceu cu profil petrolifer din Câmpina, o bibliotecă școlară ce mai păstrează doar o duzină de cărți de dinainte de 1945, restul fiind, după cum bine se știe, epurate cu sălbăticie de regimul comunist.

Volumul era la cea de-a șaptea ediție, ceea ce poate părea exagerat, având în vedere conținutul său. Cartea a apărut la Editura Gallimard, în colecția „Les Jeunes Russes”, care își propunea să promoveze noua generație de scriitori sovietici în continuarea lui Gogol, Tolstoi sau Dostoievski, dar care ar aduce chipurile „un suflu nou, o gândire originală, o formulă diferită” („Acest caracter necunoscut al Rusiei contemporane, această colecție concepută în afara oricăror parti-pris-uri vrea să le dezvăluie publicului francez”). În aceeași colecție au mai apărut și alte cărți, acum uitate, probolșevice, precum Trenul blindat 1469 de V. Ivanov sau Anul gol de Boris Pilniak. Diferența între Neverov și Tolstoi sau Dostoievski nu are nimic de-a face cu „gândirea originală” sau „suflul nou”, pentru că este pur și simplu uriașă. Este vorba despre talent, dar și despre rolul ideologiei în opera literară. Căci Tașkent, orașul abundenței redă schematic și fără subtilitate psihologică povestea eroului principal, Mișka, un copil de la țară din zona Samarei, care se aventurează pe calea ferată spre Tașkent, în căutarea grâului și a pâinii, pentru a-și salva mama și cei doi frați care mureau de foame. Imaginea este cea a unei Rusii în descompunere, în care trenurile aveau trasee necunoscute și orare imposibile, fiind luate cu asalt de oameni disperați, care fugeau din calea foametei și a războiului spre alte ținuturi, în care se credea că există pâine din abundență. Tașkentul fusese cruțat de ororile războiului civil (răsfiratele armate albgardiste avuseseră un alt traseu, căci ținta lor era Rusia Centrală, unde se afla Moscova). Mișka a sărit într-un astfel de tren arhiplin, la jumătatea drumului fiind ajutat de un cekist cu față umană, aparent dur în tunica lui de piele și cu steaua roșie pe chipiu (autorul nu menționează și tocul Naganului, care ajuta cel mai mult la impunerea imaginii de om dur al regimului), care l-a salvat de la moarte oferindu-i hrană și punându-l în primul tren care pleca spre Tașkent. După mai multe halte imprevizibile (una datorată mecanicului de locomotivă, care a pretins de la toți pasagerii 100 de ruble pentru a continua drumul), Mișka ajunge în sfârșit în Tașkent, unde, evident, realitatea era mult mai dură decât mirajul răspândit în Rusia. După ce muncește în Uzbekistan, tânărul erou, acum călit, revine acasă cu doi saci de grâu, pentru că tragedia înfometării țăranilor ruși (dar și ucraineni, în perioada 1932-1934) a constat în rechiziționarea sau consumarea și a semințelor cu care pământul ar fi trebuit să fie însămânțat primăvara. Rata mortalității era și mai accentuată odată cu trecerea timpului. Mama lui Mișka agoniza, iar cei doi frați mai mici deja muriseră.

E greu de estimat dacă Neverov ar fi ajuns un scriitor important al generației sale dacă nu ar fi murit prematur, însă volumul Tașkent, oraș al abundenței pare să infirme o astfel de apreciere. Probabil că ar fi continuat în nota generală a realismului socialist, care deja își făcuse cunoscută prezența la începutul anilor ’20 și prin cartea lui. Cartea sa a fost folositoare tânărului aparat propagandistic sovietic, altfel nu se explică faptul că a fost tradusă în germană, franceză și engleză. Nu se putea ca povestea lui Mișka să nu apară – e drept, destul de târziu – și în limba română, în 1962, în cadrul colecției „Meridiane” a Editurii pentru Literatură Universală.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe