Condiția națională

Petre-Emil Juverdeanu Publicat la: 21-09-2015

Emanuel Copilaș, Națiunea socialistă. Politica identității în epoca de aur, Editura Polirom, Iași, 2015

Națiunea socialistă a lui Emanuel Copilaș este un prilej de reflecție cu privire la condiția omului național, care aparține și vrea să facă parte dintr-o națiune. Dacă te naști român, dar nu-ți place de tine că ești român, te gândești automat că bine ar fi fost poate să fii englez sau german. Condiția de om, pur și simplu, se pare că nu o agreăm. Avem nevoie să fim ceva anume împreună cu unii dintre semenii noștri. Iar forma acestei legături este națiunea. Ce anume este ea și cât de veche, nu se poate spune cu certitudine. Unii savanți consideră că există o continuitate între etnie și națiune, mai ales la nivel simbolic, alții susțin că națiunea a apărut odată cu Iluminismul. Marx afirmă tranșant că națiunea este rezultatul eforturilor burgheziei de a camufla lupta de clasă sub aparența unui discurs practicat în numele întregii națiuni, deci și a proletariatului. Acesta din urmă însă, în loc să-și formeze o conștiință de clasă antagonică burgheziei, ajunge să adopte rațiunea și justificările acesteia, până în ziua în care se eliberează prometeic printr-o revoluție mondială. În viziunea lui Lenin, conștiința de clasă a proletariatului nu se poate dezvolta în absența partidului format din revoluționari de profesie, devotați până la fanatism înfăptuirii idealului revoluționar și care devin una cu proletariatul și cu națiunea.

Din punct de vedere istoric, socialismul și regimurile marxist-leniniste au devenit naționaliste unul câte unul. Dacă Uniunea Sovietică de la 1922 se proiecta pe sine însăși ca avangardă a revoluției mondiale, negând, măcar în teorie, importanța naționalismului, trecerea la doctrina „socialismului într-o singură țară” adoptată de Stalin a însemnat în plan practic revenirea la coordonatele geopolitice și militare ale Rusiei Țariste. Atunci când trupele sovietice au intrat în România, în primăvara anului 1944, au adus cu ele acest tip de comunism expansionist teritorial și ideologic, chiar dacă, la nivelul discursului, se articula încă ideea proletariatului universal care se eliberează de jugul claselor exploatatoare.

Prin urmare, chiar dacă regimul comunist care se instaurează în România după 1945 este, în teorie, mai mult universalist decât naționalist, pe dos față de Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu, el conține sâmburele naționalismului, atât fiindcă URSS-ul se comportă ca un stat național, cât și pentru că România nu poate, peste noapte, să adopte o identitate universală cu efect dizolvant în ce privește instituțiile suveranității statale.

Această navetă obositoare și derutantă între naționalismul particularizant, pe de o parte, și socialismul universalist, pe de altă parte, a generat, în viziunea autorului, o identitate hibridă, impusă de sus în jos și asimilată incomplet de poporul român. Practic, un stat învins în cel de al Doilea Război Mondial, cum a fost cel român, chiar și în absența regimului impus de URSS, tot ar fi avut nevoie de o redefinire a propriei identități. Pe plan european, acest lucru se poate observa mai ales în cazul Franței, Germaniei și Italiei, care au suferit pierderi ale suveranității statale și care au fost dispuse să cedeze din propria suveranitate unui viitor centru european supranațional, devenit în prezent Uniunea Europeană (mult mai mult decât Marea Britanie, care nu a suferit un recul al statului).

Se poate spune, așadar, că evoluția identitară românească după 1945, sub influența covârșitoare a URSS-ului și a ideologiei marxist-leniniste, a fost una de revenire la un naționalism asemănător celui interbelic, însă cu accente autohtoniste incomparabil mai mari, dispus la nenumărate excese, ca și primul.

Pentru exemplificare, să începem cu regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Conform lui Emanuel Copilaș, până la începutul anilor ’60, patriotismul românesc a fost tributar celui sovietic, care presupunea o loialitate de neclătinat pentru internaționalismul proletar. Pentru URSS, acest tip de identitate nu era decât o continuare, sub o formă nouă, a expansionismului rusesc din vremea Imperiului, justificat atunci de protecția pe care trebuia să o acorde slavilor ortodocși din Balcani; pentru România, acest tip de naționalism era necesar pentru legitimarea regimului impus de sovietici, pentru ca apoi, odată consolidat, să se poată detașa de acesta. Pe măsură ce sferele de influență în Europa se stabilizează și se permanentizează, regimul comunist încearcă, în pași mici, clădirea unei autonomii în raport cu URSS. În contextul retragerii trupelor sovietice din România, în 1958, elita comunistă de la București se ambiționează să articuleze un discurs propriu, care era în sine o evoluție spre naționalism. Emanuel Copilaș scrie că „prietenia româno-sovietică este una între partide”, la nivel statal neexistând vreo subordonare din partea României față de URSS. În plus, pe fondul mișcării de decolonizare susținute de URSS pe plan mondial, Gheorghiu-Dej spunea că „ideea suveranității este o cauză sacră pentru sute de milioane de oameni”, deci și pentru România.

Regimul național-comunist instaurat de Nicolae Ceaușescu face pași importanți spre o identitate națională românească, grefată pe eșafodajul terminologiei marxist-leniniste. Ceaușescu a impus ideea că Partidul Comunist Român a adus comunismul în România, neglijând astfel rolul crucial al URSS-ului în această privință. Autorul cărții introduce termenul de naționalism pseudo-hegemonic, pentru că noul discurs al PCR, derivat din instanța hegemonică supremă, care era Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, a încercat, fără să reușească, resemantizarea termenilor din sfera naționalismului burghez. Eșecul s-a datorat cerbiciei cu care PCR a încercat să camufleze naționalismul pur într-un limbaj universalist, caracteristic ideologiei marxist-leniniste. Autorul observă că această consolidare statală trebuia să se sprijine pe Partid, care, la rândul său, era totalitatea oamenilor muncii din patria socialistă, România. Trecutul a căpătat o pondere neobișnuit de mare, chiar și prin comparație cu naționalismul interbelic. Este subliniată nu doar continuitatea istorică românească de la daci și până la PCR, dar se accentuează spiritul revoluționar și de dreptate al poporului român, încununat de lupta pentru independență a PCR.

În definitiv, național socialismul a existat la nivel discursiv, la nivel politic, dar nu a devenit o identitate asumată de români. Unitatea mult visată de secretarul general al PCR a fost înlocuită cu omogenizarea forțată a societății. Această confuzie între unitate și omogenitate a fost o caracteristică a tuturor regimurilor leniniste. Unitatea nu alterează voințele individuale, ba chiar depinde de consensul lor, deci le imprimă astfel exercițiul asumării răspunderii. Omogenitatea trebuie impusă cu orice preț de o instanță discursivă, care nivelează voințele individuale, rezultând o mulțime atomizată, dependentă de termenii discursului care a creat-o.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe