Între șoarece de bibliotecă și rock-star

Costică Brădăţan Publicat la: 25-09-2015

Am plecat din România în 2000. Pentru o vreme, am continuat să mă ocup de subiectele de care mă ocupasem și în țară (istoria filosofiei moderne sau filosofia religiei, de exemplu). Treptat însă, am descoperit teritorii noi, care în cele din urmă m-au acaparat în întregime. Astfel, am ajuns să mă ocup intens de relația filosofie-literatură, dar și de domenii complet noi, precum teoria filmului. Ultimele mele două cărți, de pildă, n-au aproape nici o legătură cu ceea ce făceam în România. Prima (Dying for Ideas. The Dangerous Lives of the Philosophers, Bloomsbury, 2015) este despre „filosofii-martiri” (Socrate, Hypatia, Giordano Bruno, Thomas More, Jan Patočka) și are ca obiect situația-limită în care filosoful – condamnat la moarte sau pe cale de a fi ucis de o mulțime furioasă – ajunge să-și transforme corpul muribund într-un mijloc de filosofare. Cartea e un amestec de istoria filosofiei, fenomenologia corpului, istorie intelectuală, dar și literatură comparată, teorie politică și chiar teoria filmului (Pasolini, de pildă, joacă un rol important în povestea asta). Cealaltă carte, la care lucrez în momentul de față (In Praise of Failure, contractată cu Harvard University Press și programată pentru 2018), e o fenomenologie a eșecului. Dar e un produs hibrid, unde eseul filosofic e amestecat sistematic cu studiul biografic și unde își dau întâlnire figuri dintre cele mai diverse, precum Diogene Cinicul, Mahatma Gandhi, Simone Weil, Che Guevara, Emil Cioran și Yukio Mishima. Amestecul ăsta de genuri și refuzul compartimentării disciplinare sunt chestiuni pe care le fac deliberat și care chiar mă pasionează.

Cât de primitoare sunt instituțiile din străinătate? Depinde de care „străinătate” vorbim. Am avut experiențe excelente în țările anglo-saxone, dar și în țări din Asia, precum India sau Japonia. Și am avut experiențe foarte proaste, îmi pare rău s-o spun, cu „frații” noștri francezi. De foarte multe ori, universitarii francezi nu catadicsesc nici măcar să-ți răspundă la e-mail. Sunt mai presus de astfel de chestii pământești. Mă refer la situații când le scrii în chestiuni pur profesionale și, bineînțeles, în franceză. Nu cred că e din cauză că sunt antiamericani sau nu le plac est-europenii – am auzit povești similare de la colegi elvețieni! Pur și simplu, să ai o mare tradiție culturală în spate poate deveni un handicap. Când trecutul a „trecut”, rămâne uneori doar aroganța.

Privitor la locul filosofiei în dispozitivul academic și în spațiul public, voi vorbi despre țările pe care le cunosc un pic mai bine. În Statele Unite, filosofia face parte din educația generală a oricărui student. Chiar dacă nu ești student la Filosofie, trebuie să urmezi cel puțin un curs de natură filosofică pentru a putea absolvi. În societatea americană însă, filosofia – ca orice altă disciplină academică – are o vizibilitate mai degrabă limitată. În America, „intelectualii publici” sunt mai ales comentatori politici sau sociali ori editorialiști la marile ziare. Și filosofii pot să scrie la ziare și reviste, dar asta nu-i face prea vizibili în societate. Sfera lor de influență se reduce la un palier destul de restrâns. Anglia e ușor diferită, în sensul că aici „intelectualii publici”, ca în multe țări europene, provin masiv din mediul universitar. Poți, de exemplu, să dai peste o emisiune de filosofie la BBC unde sunt invitați să vorbească profesori de la marile universități engleze. Situația e oarecum similară în Australia, unde, de exemplu, ABC National Radio (echivalentul australian al BBC-ului) are o emisiune săptămânală de filosofie. Și în Australia universitarii umaniști pot fi destul de vizibili în spațiul public. Chiar și așa, însă, situația e destul de diferită de Europa continentală – Franța, Germania sau Italia, de exemplu –, unde filosofii pot avea statut de rock star. Cu tot ce înseamnă asta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe