AbendGott (Holocaustul meu)

Nicolae Coande Publicat la: 25-09-2015

Ieși din clădirea de pe Tempelgasse 5, lași înăuntru fețe zâmbitoare poate obosite –
alături, ți se spune, a locuit cândva Veza Canetti – noaptea de Anul Nou e lungă
la o discuție tripartită: vin votcă și multă nostalgie orientală după ceea ce va fi.
Nu spera nimic în stradă coborât –
bătrânii evrei nu se văd poate vreunul care locuiește-n zonă a scăpat din România
și-acum se bucură că Dunărea curge în apropiere. Te speli pe față dar nu e apa ta.
E prima zi din anul despre care nu știi nimic – toți oamenii din Praterstrasse au murit,
austriacul sărac și oligarhul rus evreul român care-a crezut că viața poate reîncepe
aici. Și Nestroy în mica piațetă se-odihnește, el care i-a îmblânzit pe toți. Pace ție,
călătorule, când ieși din locul iradierii soarta să fie bună cu tine,
ziarul pe care-l iei din tașca de celofan din colțul străzii nu-ți dă vreo veste –
cine-o fi tipărit în noaptea asta? Pui 1 E în pușculiță tragi exemplarul cu știri scrise
în limba neagră a asfințitului de lume. AbendGott. Povești despre nimic.

*

Aș fi vrut să fiu aici în anul când Kraus le-a spus că viața lor va continua
în splendoarea morții instalată confortabil în Die Tote Stadt. Oameni c-o nară.
Dacă oaia e făcută de-un bulgăre de sare atunci sarea e versul care l-a făcut pe poet.
Iluzii pentru cei vii – așa se vinde peticul de hârtie, privești la poze, fixezi data –
1 Jänner 2015. Te uiți la ceas – e curios că ziarele nu anunță ora: 8 și ceva.
Aproape, Dunărea, un drum de praf te face să cobori, poate că ești acasă
și îți amintești de Flora, mort la „berlin” – votcă vin și holocaust personal din plin.
Un pahar de vin acum e aur, ți-e sete, sau un ceai în care se topește
amintirea ei de gheață. Aurul, doamnă, nu se ține-ntre picioare, dăruiește-l:
dobânda hoților care știu că viața e fraudă. Pustiu – ca-n locurile de unde vii,
țara din praf și pulbere depuse indolent pe creier. Pe pod, Urania, se ridica din ape,
un monstru tăcut: un cinema. Guarda e passa. Ai scuipa-spre el, dar gura ți-e uscată.
Taci, noapte, rămâi formală.

*

Trec primele-ale zilei trenuri prin oraș peste canalul înghețat. Vezi sloiuri mari
și apa strâmbă lebede prinse-n zid parcă. Nici un artist nu știe să facă așa ceva.
Ruga poetului de dimineață înflorea în mintea mea:
Doamne, numai poeții proști continuă să scrie zi după zi
Poeții-adevărați renunță zi de zi și-o fac strălucitor
Dar nu aceasta e problema mea, prea bine știi –
Spune-mi dacă vom supraviețui-n minutul următor!
Soare cu dinți și gânduri sfărâmate. Singurătatea lor e-atât de mare că ai vrea
să te cobori la ele așa plutind cu capul în jos.
Orașul e singur uitat urât părăsit ca orice animal care-a băut să uite.
La Café Kafka totul e de băut nici urmă de scris – „Dansați, porcilor, mai departe,
ce am eu cu asta?”
ultimele zile ale Omenirii și nici un cal să te întâmpine la Stephansdom
cum l-a văzut pe Nietzsche ultimul.

*

Nu rețin figurile birjarilor, ochii căluților, da.
O doamnă cu ochi cândva interesanți mi s-a părut o iapă în colanți
se fâțâia cu mers împleticit pe lângă vitrine – accesorii mărfuri pentru gură-cască
domni spilcuiți și doamne sănătoase luau dejunul mic cu-n fel de glande
siropoase. Zăpadă rară pentru tălpi zgârcite
am urmărit-o pe sărite ca actorii proști care pierd șirul. Nimeni
nu e îndeajuns de bun încât lumea să nu-l uite.
La 11:00 – Messa la Augustinerkirche, oare ce se cântă? Să fi venit El în oraș
de curând? Inima lui ca suvenir vândută la Spar chiar lângă Operă –
unde-a cântat Netrebko.
La 11:15 domni în frac și doamne fără ton la Musikverein sus în balcon
Neujahrskonzert unde Mehta scoate elegant dopul șampaniei pempante. Lumbye.
N-am fost acolo. Lângă Albertina magazinul de fracuri mi-a spus: aici nu închiriem
hamuri.
Eu știu ritmul secret al soarelui.

*

Îmi place să-mi închipui că oamenii m-au uitat pentru ca singur să mă pot
gândi în liniște la sophrosyne
un bărbat neidentificat în Viena încă unul care va scrie prostii despre oraș
dar va rata oamenii. Ce-or face-n țară cunoscuții mei? Ei țin tradiția cu temei.
Pe lângă Palmhause zăpada neatinsă pic de urme pas des traces – ar fi din cauză că
fluturii levitează nu pășesc? Se hrănesc cu lacrimi, mi s-a spus. Sarea face versul.
Când o femeie te iubește îți jupoaie pielea de pe tălpi ca să rămâi la ea (de unde
știu asta?).
Am mers pe lângă cedrul bătrân și nu m-a cunoscut. Bătrân bătrân –
trebuie să aibă un an pe Soare. Nici un cal în tot orașul-grajd nici o făptură
să mă recunoască. Lebede singure. Gândul mi-a căzut acolo. Dacă
Domnul mi-ar fi dat un brânci…
Atunci deschizi ușa de la camera întunecată din care pleci ca să revii.
În urmă, luna călărea tăcută pe cer.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe