Un etaj mai sus

Angelo Mitchievici Publicat la: 25-09-2015

Un etaj mai jos este ultima peliculă în formulă minimalist-hitchcockiană a lui Radu Muntean, întru câtva o poveste de familie, cum era Marți, după Crăciun, articulată pe, ceea ce pretențios am numi, un thriller psihologic. Avem mai degrabă un crochiu, o aluzie la o categorie decât o ilustrare a acestei categorii, o tehnică a suspansului, acumulări de tensiune servite de câte un detaliu, mesaje comunicate în regimul aluziei și al sugestiei, întreținerea ambiguității și menținerea intenționată a unor zone de obscuritate, dar mai ales prezența unui mister care ghidează acțiunea, o gândire secretă.

Pătrașcu (Teodor Corban) și soția sa au o firmă de înmatriculări autoturisme. Împreună au un fiu dependent până la somnambulism de violența internautică și un câine pe care Pătrașcu îl plimbă conștiincios prin parc și îl duce la concursuri canine. Nimic spectaculos, mic-burghezie postrevoluționară cuminte, eficient relaționată și prosperă cu măsură. Până într-o zi când Pătrașcu aude dincolo de ușa uneia dintre vecine o ceartă violentă și cedează unui impuls de moment ascultând într-o bună tradiție de blocatar jazzul violent-domestic pe două voci. Audiția e întreruptă de ieșirea intempestivă a „tenorului”, tânărul Vali Dima (Iulian Postelnicu), care nu se lasă păcălit de aerul nevinovat al celui care-și priponește câinele, urmărindu-l fără un scop clar câțiva pași pe scările blocului. Nimic spectaculos, cu excepția faptului că peste două zile vecina este descoperită moartă în apartament, cu craniul spart. Singurul care pare să dețină o informație relevantă este Pătrașcu, martor nu doar al unei altercații, ci și al unui adulter, tânărul fiind căsătorit. Cu toate acestea, deși în afara oricărei amenințări, Pătrașcu nu declară nimic la poliție; un ofițer îi ia un interogatoriu sumar. Lipsa lui de reacție traduce ceea ce Nicolae Ceaușescu numea pompos „neamestecul în treburile interne” ale unei alte familii. Este ceea ce speculează în personaj Radu Munteanu, o psihologie a nepăsării, a capului la cutie, mai degrabă decât una a lașității, chiar dacă vine la pachet cu un sentiment de vinovăție, pentru că Pătrașcu instituie un fel de cordon de protecție între familia sa și ceea ce se află în afara ei. Aici ne aflăm la polul opus față de evoluția clasică a thrillerelor psihologice unde martorul unei crime este protejat și convins să-l denunțe pe vinovat în numele unor principii și valori ale societății în care trăiește. Dimpotrivă, Pătrașcu își găsește alibiul în „nu e treaba mea”, cum o va formula în cele din urmă, doar că scenariul se complică pentru el când tânărul pe care-l bănuiește se infiltrează pas cu pas în existența lui, solicitându-i serviciile profesionale și modernizând softul puștiului său pentru game-uri. Pe bună dreptate, Pătrașcu se străduiește să închidă sanitar relația și să scape de „problemă”, însă cel care forțează un moment al adevărului este acest tânăr neliniștit.

Problema de conștiință este una secundară și gestionabilă. Cea mai îndrăzneață mutare este aceea de a merge la poliție, dar nu pentru a-l denunța pe potențialul criminal, ci pentru a obține cumva un confort psihologic. Descărcarea de furie apare atunci când Vali trece de la regimul aluziei la provocarea directă, sugerând că inițiativa denunțului ar putea veni și din partea lui, într-o scenă de o maximă ambiguitate. Atenție, nu este vorba despre a mărturisi crima, ci despre a cerceta în celălalt o motivație, a zgândări o vulnerabilitate, a chestiona absența reacției morale. Abia atunci, pus cu spatele la zid, deprivat de orice alibi, Pătrașcu se dezlănțuie și-i aplică o corecție fizică tânărului. Apoi se întoarce acasă cu o contuzie și mâinile tumefiate, dar liniștit, calm, în urma acestei violențe cathartice, deculpabilizându-l și pe celălalt, pe care-l ia ca partener în solidar într-o inventată luptă corp la corp. Nici o clipă nu este vorba despre un act justițiar, o revanșă etică, ci despre faptul elementar al protejării propriei familii. Ca și la câini, depășirea unei invizibile frontiere teritoriale declanșează atacul.

Radu Muntean realizează radiografia unui reflex mentalitar, mecanism psihologic nu doar cu privire la Pătrașcu, ci pentru un întreg popor obișnuit să tolereze violența și răul. Provocarea care trece pragul casei devine amenințare directă, iar celălalt, cu un instinct sigur, simte lipsa de reacție ca pe o vulnerabilitate constitutivă, pe care o speculează abil, într-un joc perfid al complicităților. Nu știm dacă Vali și-a omorât amanta, nici dacă este vorba despre un accident sau un fapt premeditat. Nu știm dacă este un sociopat – ceea ce ar putea fi –, dar știm că, spre deosebire de cel care l-a văzut, caută un răspuns pentru violența sa, scontează o reacție și prin ea declanșează cea mai simplă dintre interogații, pe care mic-burghezul trezit din conformismul lui o refuză: de ce?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe