„Nouăzecism”

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 25-09-2015

„Nouăzecismul” îmi pare complet diferit de „optzecism”: nu numai pentru că a avut alți mentori critici (Ovid S. Crohmălniceanu și Nicolae Manolescu, în primul caz, Laurențiu Ulici, Mircea Martin și Dan-Silviu Boerescu, în al doilea), nu numai pentru că perspectiva de generație a fost alta, ci și fiindcă întregul câmp de manifestare literară al „nouăzeciștilor” a fost structural diferit de cel al generației precedente.

„Nouăzecismul” a avut prima tinerețe în ultimii ani ai epocii Nicolae Ceaușescu și debuturile editoriale ale autorilor săi importanți au aerul unei lupte cu un sistem osificat care peste puțin timp avea să explodeze. Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioan Es. Pop, Mihail Gălățanu sunt scriitorii unei generații-pivot, născută în ceaușismul crepuscular și afirmată în primul deceniu de libertate, după cele patru de totalitarism comunist. Biografic, ei au tangență cu epoca veche. Bibliografic, sunt definiți de epoca nouă.

Această „dualitate” a generației ’90 se observă cel mai bine la lectura romanelor lui Radu Aldulescu. Ele explorează anii totalitarismului cu o libertate de selecție faptică și o expresie plastică oferită de anii libertății. Dacă Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, scria oblic despre „era ticăloșilor”, fiind împiedicat de cenzură să o facă direct și tranzitiv, Aldulescu beneficiază de întreaga libertate de manifestare: deopotrivă a conștiinței și a artei sale.

Mai repede sau treptat, se vede cum particularitățile artistice și obsesiile creative redevin mai importante decât căutarea și expunerea adevărurilor sociale. Dan Stanca se îndepărtează atât de tematica și problematica epică a unui roman al comunismului, cât și de cele ale unuia revelator pentru postcomunism. Postcomunismul „nostru” nu este și al lui Dan Stanca, prozator mult mai interesat de o problematică spirituală și de o metamorfoză a personajelor ce se smulg de pe orizontala anilor ’90 și se autoproiectează în scenarii de combustie religioasă.

Paradoxul (aparent) este că, dacă din romanul „oblic” al lui Preda putem reface ceaușismul în care a apărut, din cele tranzitive ale lui Aldulescu și Stanca vom reconstitui mai degrabă profilul scriitorului decât pe cel al epocii „înfățișate”. În epoca democratică în care ne plasăm, a spune prin literatură ce poți spune cu voce tare devine un act fără sens. Literatura își diminuează funcția de compensare și redevine, așa zicând, literatură.

Lucrurile stând așa în roman, este normal ca ele să nu se prezinte altfel în poezie. Romanul e – încă – apropiat de o realitate dată, prin formula, formatul și apetența pentru concret din realismul canonic. Poezia, în schimb, este aproape complet autonomă – și era nevoie de o dictatură în faza ei cea mai dură pentru ca o poetă precum Ileana Mălăncioiu să dea, cu Urcarea muntelui, o replică antitotalitară prin poezie.

Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu și Ioan Es. Pop sunt poeți extrem de diferiți de predecesorii lor „optzeciști”, ca și de succesorii „milenariști”, dar și între ei. Nu mai există un nucleu dur de generație, un set de elemente care să caracterizeze scrisul fiecăruia dintre componenții ei. Tragicul poematic al lui Ioan Es. Pop și jubilația sexualizant-mistică a lui Daniel Bănulescu ori proiecțiile „patriotic”-placentare ale lui Mihail Gălățanu sunt la o distanță apreciabilă nu numai față de realitatea înconjurătoare, de o epocă sau de alta, ci și în interiorul „nouăzecismului” dual și polimorf. Din această perspectivă, probabil că cel mai reprezentativ artist al generației va rămâne Cristian Popescu, a cărui poezie se varsă în proză și în teatru și la care melanjul de genuri, structuri și discursuri literare este împins până la ultimele consecințe.

A prinde într-o formulă sintetică pluralitatea literară a acestei generații nu este foarte ușor, dar nici imposibil. E o generație post-textualistă și pre-autenticistă, pivotând istoric, cultural și literar între câmpul restrâns și osificat de manifestare al anilor ’80 și cel considerabil lărgit și permisiv al anilor ’90. Sunt scriitorii prin a căror literatură „extremele” capătă drept de expresie artistică și ajung să se atingă.

Vitalitatea lor este impresionantă, iar ritmicitatea cărților noi semnate de ei este, de asemenea, un indicator al profesionalismului. Publicul larg nu le datorează prea mult, fiindcă nu i-a citit cum a făcut-o cu generația lui Nichita Stănescu. Însă lectorii avizați îi situează pe locul ocupat pe merit și le recunosc rolul bine definit, într-un capitol distinct din istoria literaturii române.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe