Criza refugiaților – un extemporal la „Democrație”

Sergiu Mișcoiu Publicat la: 28-09-2015

Că democrația nu a fost inventată în țările Europei Centrale și de Est știe toată lumea. Că în aceste țări efectele combinate ale autoritarismelor tradiționale și ale totalitarismului comunist au generat o tranziție complicată și forme precare de democrație este, de asemenea, perfect explicabil. Că, după ani buni de la aderarea la Uniunea Europeană și după imersiunea permanentă în ambientul „occidental”, elitele politice din regiunea noastră gândesc și acționează la unison într-o manieră naționalistă, egoistă, izolaționistă și lipsită de responsabilitate în ceea ce privește problema refugiaților este totuși poate relativ suprinzător.

Se pare că liderii noștri nu au învățat nimic din istoria invaziilor, migrațiilor, bejeniilor, schimburilor forțate de populații sau a urgiei regimurilor totalitare ce au pus pe fugă milioane de oameni din regiune, aflați, din păcate, în căutarea supraviețuirii. Astăzi, imaginile cu ungurii care au fost primiți în Vest după ce au fost nevoiți să fugă din calea represiunii sovietice de după 1956 par să nu le evoce guvernanților de la Budapesta nici cea mai vagă asemănare cu imaginile miilor de refugiați care străbat neprimitoarea lor țară pentru a scăpa de război și persecuții. Nici liderilor cehi, polonezi și slovaci nu le stârnesc vreo amintire trenurile înțesate până la refuz cu copii înfometați și părinți extenuați după mii de kilometri parcurși în condiții dezumanizante. Și nici politicienii români nu catadicsesc să facă un scurt exercițiu de memorie și să își amintească faptul că, acum mai puțin de treizeci de ani, mii de români și-au riscat viețile trecând Dunărea înot sau furișându-se pe sub gardurile de sârmă ghimpată, niciunul nefiind totuși ulterior repatriat de guvernele occidentale și încredințat Securității ceaușiste.

Nimic din experiența trecutului încercat al locuitorilor acestor țări – care au supraviețuit de multe ori tocmai fiindcă au găsit sprijin și deschidere în alte părți ale lumii – nu pare să iște vreo scânteie de umanism universalist în inimile de piatră ale diriguitorilor noștri. Și totuși, aceste țări nu sunt nici Germanii economice, nici Sparte autosuficiente militar și nici Atlantide aflate într-o splendidă izolare. Sunt state situate în mijlocul Europei, care și-au refăcut societățile și economiile tocmai fiindcă au fost și sunt ajutate în mod consistent de partenerii lor din Apus. Odată intrați în Uniune, liderii politici central-est-europeni și-ar dori să poată fereca temeinic porțile fortăreței europene, mulțumiți, pesemne, de faptul că, în sfârșit, a venit vremea ca și ei să se simtă bine în pielea lor și să le dea lecții de conduită altora.

Numai că, așa cum viitorul apropiat probabil că o va dovedi, nu poți fi european doar atunci când profiți, ci ești mai ales atunci când împarți. Și, în general, nu poți fi european doar fiindcă, din punct de vedere economic și administrativ, faci parte dintr-o organizație regională care, speri tu, te va revigora și, de ce nu, te va întreține. Ci ești european prin faptul că împărtășești un set de valori fundamentale, din care prima este democrația. Or, democrația nu înseamnă doar alegeri periodice cu acces restricționat la posibilitatea de a alege și de a fi ales și alternanța grupurilor de interese la putere. Ci înseamnă și solidaritate, umanism, universalism, incluziune, deschidere și egalitate de șanse. Iar atitudinile concertate ale liderilor politici central-est-europeni în tratarea chestiunii refugiaților – ce nu se regăsesc, culmea, în atitudinile mult mai empatice ale popoarelor pe care le diriguiesc – ne demonstrează, din nefericire, că aceștia sunt pe cale să pice în mod rușinos extemporalul la disciplina numită „Democrație”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe