Europa, succesul și invaziile

Marius Văcărelu Publicat la: 28-09-2015

De mii de ani, oamenii s-au mișcat din zonele mai sărace către cele mai bogate. Este un fenomen normal sub aspect mental dorința să trăiești mai bine, iar dacă deplasarea se realizează individual sau în familie, nu apar obiecții asupra fenomenului.

Cu toate acestea, istoria ne arată că sunt momente în care populații întregi au mers dintr-o zonă slab dezvoltată către alta mai puternică sub aspect economic. De secole, aceste mișcări aveau caracter mai degrabă de protecție în fața unor dușmani, iar deplasările atingeau 1 000 de kilometri sau mai mult în timp, ceea ce le permitea posibililor invadați să ia anumite măsuri. Astfel, era posibil și nu o dată s-a reușit înfrângerea invadatorilor, astfel încât cei care au scăpat cu fuga au mers în alte zone mai puțin apărate, iar cei capturați au fost asimilați în timp. Invadarea teritoriului aducea și amenințarea esenței celor ce locuiau de mai mult timp acolo și nu lăsa decât două posibilități: ori accepți invazia, ori i te opui și încerci să o învingi. Rezultatele se văd încă la anumiți vecini ai României.

Secolul XXI este unul în care informația se propagă foarte rapid. De aceea, este mult mai ușor de aflat unde este „mai bine”. De asemenea, este ușor de decis părăsirea unei țări, precum și plecarea efectivă. Secolul și tehnologia contemporane au permis crearea de rute gigantice spre zonele cele mai dezvoltate ale lumii – Europa și America de Nord de limbă engleză. Cei aproximativ 60 de milioane de oameni care și-au părăsit locuințele pun însă două probleme.

Cine a eșuat? Răspunsul fundamental este că statele de unde ei pleacă au eșuat. A da mereu vina pe marile puteri este o lipsă de responsabilitate – de la un anumit moment, fiecare stat este responsabil pentru propria guvernare.

A doua problemă este legată de faptul că nici o țară din lume nu poate accepta 60 de milioane de noi locuitori, nu neapărat din perspectiva suprafeței care ar urma să fie locuită – deși sunt țări care pot găzdui milioane de oameni în plus, pentru că au o suprafață mai mare –, ci pentru că aceștia ar copleși numeric autohtonii. Atunci, se poate întreba: un număr mai mic, de câteva sute de mii de oameni, are același efect?

Răspunsul este că statele care primesc imigranți pot să decidă câți vor, în virtutea suveranității, precum și în temeiul interesului național propriu. Interesul de stat este unul care nu permite doar sublinierea diferențelor între etniile majoritare și cele minoritare, ci și recunoașterea prin mijloace juridice și politice că anumite populații cu caracteristici diferite, în anumite cantități, nu convin etniei majoritare și ideilor sale de proprie guvernare. Care sunt aceste idei din punct de vedere politic și economic nu le discutăm – esența suveranității este că la un moment dat orice stat poate să spună „Ajunge!”, fără a se jena și fără a trebui să fie pedepsit.

Din zeci și sute de motive – istorice, politice, culturale etc. –, europenii nu au ales să se unească atât de tare încât să aibă un singur stat și o singură limbă. De aceea, trebuie să li se respecte interesul propriu în materia acestor diferențieri care există și care vor trebui să rămână. Iar această necesitate provine dintr-un motiv pragmatic: deocamdată, Europa e cea mai întinsă zonă de cultură și civilizație dezvoltată la nivelul standardului XXI. Vulnerabilitățile de dezvoltare ale continentului nu vor avea efect doar pe plan european, ci chiar pe plan global, iar umanitatea nu își poate permite acest lucru în epoca high-tech.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe