Cu lămpile ororii mereu aprinse

Teodora Coman Publicat la: 28-09-2015

Dincolo de dificultatea de a aborda poezia lui Celan altfel decât în termeni paradoxali sau apofatici, ea continuă să frapeze prin avangardismul solitar și tăcut. Este o scriere cu cuvinte și împotriva lor, practicată de un poet care se dezice de lume și de sine pe măsură ce zice, mizând pe eliptic, ermetic, luciri vizionare tăioase, oroare rafinată, anulare autobiografică, abstragere în stratul conceptual al limbajului, dincolo de verdict și contingent. Efortul de denumire se transformă în de-numire, mod unic de a spune fără a numi, acolo unde se află Golul și Ultimul, categorii libere ale incomunicabilului: „Vorbește și tu,/ vorbește la urmă/ spune-ți vorba.// Vorbește –/ Dar nu-i despărți pe Nu și pe Da./ Dă-i vorbei tale și înțelesul:/ dă-i umbra./ (…)/ Vorbește adevăr cine umbră vorbește” (Vorbește și tu). De altfel, umbra și zăpada concentrează cel mai mare potențial al limbajului, sporite peste abisurile sensibilității unui om atât de ușor de rănit, în fața căruia Cioran era nevoit să se controleze până la epuizare. Sunt teritorii ale tăcerii active, o „a doua, limpede viață”, ascunsă de tirania semantică a identităților, resimțită chiar și în propriul nume. Așa apar formulele și expresiile în contra dicibilului linear și îngust: „Contra Tu, Ochiul-tu, Mâinele suit pe Ieri, De ce-ul mort, cer-blană, Nescrisul, preschimbatul-în-inimă, nicicândului-inimă, clar-respiratul Nu… nume impregnate/ de orice exil”. Celan a înțeles că nici limbajul poetic nu mai poate arăta ca înainte de Auschwitz, că trebuie să „pribegească” în căutarea unei noi formule, mereu în procesare, non-reprezentațională și non-reprezentativă, (h)rănit de absenţă, gol, Nimeni sau nimic, Nenavigat sau Nescris, cărora nu li se poate imputa nici o cauzalitate, nici un reziduu istoric sau subiectiv. Poezia nu înseamnă scris așa cum îl înțelegem în practica noastră de semnificare, ci a pecetlui grafic nescrisului, a dura în limbaj ce abia se poate îndura prin rememorare.

Când recitesc volumul Opera poetică (I), ce include primele cinci volume ale lui Celan (Nisipul din urne – 1948, Mac și memorie – 1952, Din prag în prag – 1955, Gratii de vorbă – 1959, Roza Nimănui – 1963), recent apărut la Editura Polirom în traducerea de excepție a lui George State, senzația e aceeași: înțelegerea se confruntă cu pragul transparent al gratiilor, unde are loc actul dublu de oculare și ocultare a sensului lumii. Că doar privirea celui „mai subțire, de neștiut, mai fin” poate trece nestingherită printre ele, deși emerge dintr-un trup captiv în neputința lui aici, aluzie la spațiul carceral. Zăbrelele care inspiră titlul volumului din 1959 contestă tăcut lumea prin hașura lor verticală și simplă, inflexibilă, iar ceea ce se află în afară devine privilegiul exclusiv al intuiției poetice: „Sub otrăvitele ceruri alți lujeri sunt poate mai palizi,/ visul e altfel prețuit ca aici, unde dăm la zaruri plăcerea/ ca aici, unde schimbată-i în beznă uitarea cu minunea,/ unde totul doar o oră contează, și de noi cu desfătare-i scuipat”. Nu întâmplător, ochiul e detaliul organic recurent, la fel și „mâna plină de ore”, o „mână gratie” care prinde și scapă în același timp nisip printre degete, sensul ultim al unor cuvinte. Dacă aici totul e superfluu și curge, tot ce e neplâns, neexprimat, pierdut, presimțit sau prezis se fortifică și câștigă în autonomie referențială: „talerul cel dur al viselor, pumnalele visului ațintite în ochii scânteietori”. De altfel, zona complexă a lui între sau printre face posibilă scrierea după Auschwitz, în ciuda scepticismului lui Adorno: „O catarge de piatră-ale melancoliei! O eu între voi și viață!/ O eu între voi și viață și arătos, iar ei nu-i permis să-mi surâdă”. Celan e „între mac și memorie”, așa cum observa Ov.S. Crohmălniceanu în Amintiri deghizate, iar drumurile „pe jumătate” se dovedesc și cele mai lungi. El nu își denunță suferința pentru a se face mai bine auzit sau pentru a victimiza, nici măcar nu o enunță, fiindcă și durerea trebuie să își aibă balanța ei, așa cum se cântăresc cuvintele pentru a percuta mai profund la drama personală interiorizată până la muțenie. Filtrului lingvistic îi corespunde și unul afectiv pe măsură, un „suflet-sită”. Cu Celan, limbajul poetic se schimbă definitiv prin asumarea obscurității limbajului, a „defrișării” programate a „umbrei zicerilor”, dictată nu de un experiment pur formal, ci de necesitatea interioară a unui alt fel de a comunica. Poezia lui e traversată de luntri și corăbii fantomatice, camuflări metaforice ale gândului surghiunit, care merge din beznă în beznă și silabă după silabă până în pânzele albe ale nespusului, cu „lămpile ororii” mereu aprinse.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe