Pe limba filosofiei

Mădălina Guzun Publicat la: 28-09-2015

Mirajul călătoriilor și dorul – nu de casă, ci, din contră, al depărtării de ea – au făcut ca decizia plecării peste graniță să se impună încă de la începerea studiilor de licență la Facultatea de Filosofie din București, în timpul cărora am avut ocazia să petrec un semestru Erasmus în Franța, la Dijon. Am putut remarca astfel o parte dintre diferențele de abordare a filosofiei în spațiul universitar francez – spre exemplu, accentul pus mai degrabă pe înțelegerea unui filosof, a unei problematici, și nu pe înlănțuirea diverselor figuri din istoria filosofiei, referințele constante, subînțelese, la filosofi ai secolului trecut, pe care în România nu i-aș fi studiat. Peste toate acestea însă, cel mai frapant a fost sentimentul de a te afla acolo unde „se întâmplă lucrurile”, acolo unde cărțile se întrețes cu prezența autorilor lor contemporani – pe care îi poți avea ca profesori, îi poți întâlni la colocvii sau în cadrul a diverse seminarii internaționale –, în timp ce în țară trebuie să te mulțumești doar cu „viața cărților”, restul aparținând unei lumi la care nu ai acces. Însă nu acesta a fost motivul principal pentru care mi-am dorit să plec. Dincolo de un aparent vot negativ dat României s-a aflat dorința confruntării „graniței”, a străinului, a nefamiliarului care, punându-ne sub semnul întrebării, este în măsură să ne conducă spre propriu.

Iar această dorință s-a văzut împlinită în momentul în care, absolvind studiile de licență, am obținut bursa de masterat Erasmus Mundus Europhilosophie, petrecând astfel un semestru la Toulouse, unul în São Carlos (Brazilia) și un an la Praga, parcurs urmat de începerea unei teze de doctorat în cotutelă la universitățile din Wuppertal și Paris. Cel mai important aspect al acestui parcurs nu a avut însă de-a face în primul rând cu filosofia prezentă în mediul academic și cu diferențele de perspectivă schițate în fiecare țară – avântul așa-zisei „gândiri decolonizatoare” sau al „noului realism” în Franța, influența antropologiei în Brazilia sau preponderența fenomenologiei la Praga – ci a fost, pe de o parte, experiența limbilor străine învățate în acest timp, iar pe de altă parte cea a locuirii „pe drum”. Faptul de a nu fi schimbat România pe un alt loc, pe o singură altă casă, ci pe diferite alte țări, fără a aparține încă nici uneia – alături de faptul de a nu fi înlocuit cotidianitatea limbii române cu cea a unei alte limbi, ci cu diverse altele, printre care glisez în funcție de text, de situație sau de interlocutor – a fost ceea ce mi-a ținut mereu un ochi treaz pentru limba română și, deopotrivă, a revelat de fiecare dată un alt aspect al identității, în funcție de străinătatea întâlnită.

Propria cercetare filosofică a fost, la rândul ei, profund influențată de acest periplu, în urma căruia am decis ca tema tezei mele de doctorat să fie reprezentată de problema limbii și a traducerii pornind de la Heidegger. În clipa luării acestei decizii, cu doi ani în urmă, filosofia părea încă să nu depășească prea mult granițele departamentului universitar, fără a juca un rol major în societățile întâlnite și fără ca ideile autorilor studiați să fie neapărat cunoscute publicului larg. Sonoritatea numelor lor, dacă exista, venea – mai ales în Franța – din poziția publică pe care și-o asumaseră în timpul vieții și, eventual, din angajamentul lor politic. Tocmai sensibilitatea publicului pentru aceste detalii a făcut ca publicarea Caietelor negre, ultimele volume din opera lui Martin Heidegger, să reaprindă disputa cu privire la presupusul antisemitism heideggerian nu doar în rândul specialiștilor, ci să încingă, deopotrivă, spirite din domeniile cele mai diverse, devenind un subiect de actualitate în privința căruia fiecare își poate face rapid o părere și poate da o sentință. Se poate însă cu adevărat spune că filosofia – fie și numai cea heideggeriană – și-ar fi adjudecat astfel un loc autentic în spațiul public? Sau, din contră, că a fost ea însăși digerată de acesta, pe măsura faimosului „impersonal se” descris cu aproape un secol în urmă de același Martin Heidegger?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe