Andrei Bodiu, Firul alb (I)

Claudiu Komartin Publicat la: 28-09-2015

Firul alb este a cincea și ultima carte de poezie a lui Andrei Bodiu (1965-2014), pe care, deși a lucrat la ea cu migala îndărătnică și așezat cu care a făcut totul în viață, autorul ei nu a mai apucat să o vadă. Firul alb (Tracus Arte, 2014) e un volum frumos & elegant (copertă cartonată, cu ilustrația lui Mircia Dumitrescu), atât ca obiect (ceea ce, în cazul cărților de poezie contemporană, se-ntâmplă destul de rar), dar mai ales pentru cele 60 de poezii pe care le conține și pe care le așteptam de câțiva ani montate într-o carte nouă.

După volumul colectiv Pauza de respirație (1991, împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000) și Oameni obosiț (2008), Firul alb confirmă unul dintre discursurile cele mai inteligente, mai reținute, mai occidentale din poezia scrisă în limba română în ultimii 25 de ani. Cu un fler și o minuție exemplare, cu o ironie caldă și stenică, Bodiu a reușit lucruri excelente într-o poezie despodobită, calmă, lucidă, antipoetică (sau mai curând depoetizată voluntar, căci e conștientă de sine și de falsitatea oricărei poze patetice sau ostentative): „Sâmbătă dimineață cu plasa în mână cu/ gândul că trebuie să repar laptopul am/ plecat la Carrefour.// Am ajuns în stația lui 17 pentru două/ stopuri când mai erau două minute să vină/ de pe Zorilor/ a apărut o căprioară/ speriată mi-am spus// ce convenție cumplită/ ce clișeu ordinar// căprioara pe banda a doua gonind spre/ ieșirea spre București cu o salvare/ cu semnalele pornite în urma ei” (Viața căprioarei).

Andrei Bodiu a fost unul dintre cei mai buni autori ai promoției sale, atât ca poet, cât și ca profesor, formator și critic (Direcția 80 în poezia română este și va continua să fie un titlu de referință, deși cuprinde, din câte știu, doar primul volet al proiectului, așa cum îl gândise în anii ’90). Când am scris anul trecut într-un articol că a fost un poet risipitor, cel puțin un cititor a înțeles această afirmație într-un alt sens decât fusese intenția mea. Andrei Bodiu și-a dedicat cei mai fertili ani pentru un scriitor ajuns la maturitate unor solide construcții culturale și instituționale. Dacă nu greșesc, era cel mai tânăr decan din țară când a fost ales, în 2004, în această poziție, făcând, în următorii opt ani (desigur, cu aportul unor excepționali scriitori și profesori, precum regretații Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina), din Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov una dintre cele mai competitive facultăți din România. A fost un răstimp în care Bodiu a publicat o singură carte, trecută nedrept cu vederea la vremea apariției sale. Iar poemele scrise de la Oameni obosiți încoace, pe care le-am auzit rostite cu mai multe prilejuri în anii din urmă, anunțau un volum pe care poetul (mereu în concurență cu profesorul, conducătorul de doctorate și managerul cultural) l-a tot întârziat și pe care, iată, nu a mai apucat să-l vadă apărând.

Altfel, poezia lui Bodiu e întotdeauna bine gospodărită și precisă, tehnica (scriind acest cuvânt, îl și dezaprob pe jumătate) sa fiind cea a unui scriitor profesionist – într-o literatură în care nu se întâmplă foarte des să poți pune temei pe acest cuvânt –, atent la fiecare cuvânt pe care îl scrie, adică a unuia dintre acei poeți de la care ai ce învăța și care, în plus, face legătura între poetica dominantă a generației ’80 și discursurile câtorva dintre cei mai buni poeți tineri de acum. Lucru întru totul firesc, liniile de continuitate sunt aici imposibil de ignorat – pe de o parte, maestrul Grupului de la Brașov a fost Alexandru Mușina, iar Bodiu a scris studii exemplare despre Cărtărescu, Iaru, Mușina, Stoiciu sau Mariana Marin, iar pe de alta, din poziția sa de profesor echilibrat și charismatic (adevărat argint-viu al vieții universitare și scriitoricești din Brașov), a influențat cu discreție poezia câtorva dintre cei debutați în ultimii ani, dintre care Andrei Dósa a confirmat deja prin American Experience (2013) și Nada (2015) promisiunea de la debut.

Ceea ce intrigă de la început în poezia lui Bodiu – în maniera sa de a-și construi poemele – este un decupaj al versului în răspăr cu felul în care eram obișnuiți să curgă textul, chiar și în poezia „verslibristă”. La Bodiu, tăietura versului e mereu neașteptată și nu respectă acea așteptare a cititorului de a găsi în următorul vers cuvântul de legătură, încheietura, unul dintre procedeele folosite cu predilecție fiind ingambamentul, ceea ce oferă discursului din Firul alb (cum se întâmpla și în cărțile anterioare) o uimitoare fluiditate și o tensiune subtilă, aproape insesizabilă: „Azi am rememorat/ Morții am numărat până la trei.// Am vorbit apoi despre/ Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviți.// Am întrebat-o dacă a plătit. «Prea curios ești» a încercat Ovidiu o glumă.// În tren a adormit pe un loc de la ușă/ (Durerea de stomac îl chinuise toată ziua.)// A tresărit când și când/ Cu degetele răsfirate apăsând fața./ M-am întrebat ce visează” (Primăvară timpurie).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe