Ei și noi, via Goya

Maria Bilașevschi Publicat la: 28-09-2015

Pe simezele Galeriei „Cupola”, în a doua jumătate a lunii august a avut loc o desfășurare conceptuală și cromatică fără precedent. Un număr impresionant de participanți (peste 20 de artiști din Madrid), invitați de filiala Iași a Uniunii Artiștilor Plastici, au ales Iașul dată fiind istoria spațiului, dar și afinitățile și asemănările la nivelul practicilor artistice într-un turneu internațional sub egida „Goyart”.

O expoziție eterogenă, cu artiști atât profesioniști, cât și autodidacți. Au fost lesne de observat varietatea de stiluri și direcții, cromaticile debordante sau, dimpotrivă, minimaliste, tușele groase sau siluetele doar intuite, accentele hiperrealiste, raportările la motivele universale ale artelor plastice, toate pe o plajă pe care, la o primă vedere, ai putea crede că predomină amatorismul.

Capul de afiș a fost invitatul principal, Jaume Estartús, cu o activitate artistică de peste 30 de ani, ce a adus în fața publicului șase lucrări, din perioade diferite. Create prin oxidarea tablei, asamblare, colaj, lucrările sale nu trebuie privite din perspectiva unor lucrări finite, ci din a conceptului creator, a etapelor necesare realizării lor. Întregul proces este o îmbinare perfectă între tehnică și spontaneitate, sentiment și rațiune. Asamblând pe un fundal ce stă drept dovada unui timp trecut fiecare tușă, fiecare pată, artistul formulează o narațiune a timpului, a esenței, a comunicării și dăinuirilor. Prin natura materialului folosit, lucrările sale dau senzația unei clipe oprite, fie că este o placă circulară ce acționează ca un disc solar sau o fereastră din care irupe un sportiv pietrificat ce se joacă cu soarele și luna. Elogiul adus lui Leonardo îmbină cercetările în sfera secțiunii de aur cu o raportare la istoria comună a umanității și, implicit, a artelor, acționând ca un declanșator al memoriei, o necesară reactualizare a valorii filtrate prin ochiul postmodernității.

Angeles Fraile experimentează un abstracționism magic, cu accente lirice, o îmbinare armonioasă a formelor ce curge asemenea unei poezii, în care vibrația tușei te încarcă de o energie tihnită. În aceeași atmosferă tainică, Emilio Romero creionează o lume plină de vietăți misterioase, accentuând vulnerabilitatea personajului romantic prin raportare la semn și simbol.

Guillermo Martinez Lourido recompune Strigătul din perspectiva postmodernității. Asemenea unui totem, a unei măști africane, personajul artistului pare să ilustreze o descătușare furibundă a tensiunilor și, astfel, dezintegrarea vitalității omului prezent.

De un gestualism liric, pictura lui Jesus Salina este doar aparent un produs al spontaneității. Intuiția joacă un rol la fel de important ca introspecția, iar vibrațiile cromatice introduc privitorul într-o lume din care erupe, ca din coperta unei cărți, culoarea, creatoare sau delimitatoare a spațiului. Katia Muñoz încorporează în lucrările sale trăirile cele mai profunde. Înregistrând tensiunile precum un seismograf, artista face apel la juxtapuneri cromatice și forme multistructurate ce se joacă pe suprafața pânzei, angrenându-se într-o circularitate ce oscilează între abstracționism geometric și efecte picturale. Lucrările sale resping separarea rigidă dintre realitate și artă, adesea asociată picturii abstracte.

Luis Serrano se concentrează pe surprinderea figurii umane sau a unor fragmente, într-un demers ce stă sub semnul descoperirii, un scenariu din care reiese o investigație psihologică a ființei, a reprezentării și a relațiilor dintre subiecți, dintre artist și el însuși.

Sculpturile lui Perfecto Donaire te intrigă, te scot din starea de spectator pasiv, pentru a deveni un receptacul al cercetării artistului, care face apel la cunoașterea noastră, dar mai ales la sensibilitate. Lucrările sale prind un alt sens în funcție de privitor și chiar această capacitate de a comunica prin obiect-imaginație este ceea ce face creația acestuia să se formeze pe retină drept o compoziție autentică.

Carolina Aranda propune o explozie cromatică într-un figurativ ludic, iar Isabel Monfort prelucrează într-un serialism personalizat, aproape ca o cercetare cinetică a aceluiași motiv, provocând retina și transfigurându-ne într-un ritm propriu artistei.

Gabriel Tecolotk decupează suprarealist fragmente de figuri umane. În lucrările sale există pe alocuri impresia de incizie, o forțare a separării pentru sublinierea unui element, ceea ce acționează ca o forță unificatoare, pentru că omul este tratat ca un nou limbaj.

Deși există o serie de neajunsuri la nivelul tehnicii și al motivelor, o prea ostentativă și pe alocuri obositoare acumulare de simboluri, ce necesită implicarea artistului pentru descurcarea ițelor, suprapuneri cromatice opulente și contradictorii, expoziția „Goyart” nu se vrea a fi o manifestare exhaustivă a artelor vizuale madrilene, ci spune povestea picturii ca bucurie a privirii și a sufletului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe