Parodia tragediei din spatele comediei

Dana Țabrea Publicat la: 28-09-2015

Nu am râs la Mein Kampf-ul lui Alexandru Dabija, un spectacol al dedublării/multiplicării artistice, plecând de la personaje (Lobkowitz, Drinkovitz, Doamna-cu-coasa și suita ei, secretara și șoferul, Zweizl, Dreizl, Gretchen, Handchen, Fretchen etc.) și culminând cu atmosfera ce pendulează polemic între parodie și melancolie. Prin detalii fine, melancolia încearcă să se insereze (Hitler/Sorin Leoveanu adoarme cu o floare în mâna rezemată de peretele decorat strident, simulând o gresie cu motiv floral tradițional; la schimbarea decorului, o umbră se plimbă continuu dintr-o parte în cealaltă și de sus în jos, în biblioteca de proporții, proiectată, căutând cartea nescrisă a lui Herzl, regăsind cartea scrisă ulterior de Hitler și trecutul prefigurat în prezent). Însă melancolia eșuează în a-și face loc în spectacol, iar parodia învinge. Totul nu-i decât parodie, grotesc și satiră.

Până și interpretarea e mai mult decât dublă. Personalitate multiculturală, născut în Ungaria, adoptat mai întâi de cultura de limbă engleză și apoi de cea de limbă germană, evreu el însuși, George Tabori a scris o farsă despre tânărul Hitler, pe care a și montat-o în 1987 în Viena, la Burgtheater. Tabori este original prin felul cum tratează problematica Holocaustului – cu foarte mult umor, făcând apel la comicul de limbaj sau de situație, dar și la foarte multe poante, jocuri de cuvinte, în baza ideii că orice glumă ascunde un substrat serios. Vorbind în butade despre evenimente trecute devastatoare, cititorul/publicul se confruntă în modul cel mai direct posibil cu respectivele evenimente, prin râs. Tradus în limba română de Alexandru Șahighian, dramatizat de Cătălin Ștefănescu și pus în scenă de Alexandru Dabija, Mein Kampf de George Tabori devine parodierea tragediei din spatele comediei (pisoarele din perete, uitatul pantalonilor, zbaterile găinușei, fixarea mustății, înghițirea himenului).

Pentru a doua oară, după Variațiuni pe modelul lui Kraepelin de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, Alexandru Dabija se îndreaptă asupra unui text care adresează subiecte precum memoria, traumele trecutului, Holocaustul. Și colaborează din nou cu Cătălin Ștefănescu, după Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? de la Teatrul Act din București. Stilul regizoral se desprinde de motivele autohtone anterioare, regizorul urmând firul ambiguității dramaturgice, mediind între genocidul nazist și inconsecvența evreilor în ceea ce privește moralitatea. Cele cinci acte sunt dezvoltate în două părți, cu pauză, legătura dintre scene fiind asigurată prin momente de song (vocal și instrumental, acordeonul și clavieta): viața din azilul de noapte vienez, în care se scrie o carte despre moarte; „tăierea împrejur a mustății” lui Hitler și alte peripeții; Sabatul orgiastic și unele dezvăluiri; vizita Doamnei-cu-coasa; căutarea cărții nescrise – începutul sfârșitului. Partea a doua cuprinde o meditație pe tema morții, dezvoltând solipsismul și alte subiecte conexe (teama de moarte, acceptarea ei, alierea cu aceasta).

Figura lui Hitler (Sorin Leoveanu a câștigat premiul UNITER pentru cel mai bun rol principal, pentru anul 2014) apare chiar de la început, pe fondul disputelor semiteologale dintre vânzătorul de cărți Herzl (Ionuț Caras) și ajutorul acestuia, Lobkowitz (Cătălin Herlo). Dintr-un întreg arsenal de personaje traumatizate (Herzl, Gretchen), Hitler se desprinde cu propriile complexe și frustrări (privind originea, relația cu mama și raportarea la femeie, eșecul de la Academia de Arte Frumoase, dovedindu-se un pictor lamentabil) care au condus la dezastrul istoric bine-cunoscut. Constipat la propriu și la figurat, naiv, narcisist, Hitler e un provincial pudibond, pasionat de crepuscul, candidat aspirant la Arte Frumoase. În schimb, odată respins, viitorul dictator decide că vrea să schimbe lumea. El învață să plângă pentru a putea urma o carieră în politică, cu scopul de a „mântui lumea”. Ajuns lider politic, asistăm la transformarea personajului: gesturile îi sunt robotizate, așa cum îl știm din înregistrări, omul cu frustrările sale se ascunde în spatele măștii, a cărei primă imagine i-au dat-o colegii de la azil, evreii Herzl și cu Lobkowitz: mustața tăiată la mărimea unei „periuțe de dinți” sprijinite sub nas, părul ca dat cu gel, tuns cu cărare. Hitler caută să șteargă urmele trecutului său dezonorant din jurnalul lui Herzl. Însă, odată găsită, cartea de memorii a lui Herzl conține o singură propoziție: „Și dacă n-au murit, mai trăiesc și astăzi!”. În loc, Hitler va scrie propria carte de istorie, parafând-o cu sângele celor exterminați în lagărele naziste.

Cupletul Herzl-Hitler și prietenia dintre cei doi se bazează pe sentimente de vinovăție similare: primul se simte responsabil de moartea tatălui său, cel de-al doilea de comportamentul incorect față de mamă. Herzl se defulează prin dezmăț (înghițirea himenului pierdut de Gretchen – Angelica Nicoară – la duș), Hitler va implica o lume întreagă în propria ecuație psihanalitică. La început, împart același palton, Lobkowitz fiind de părere că umanitatea lui Herzl e în pericol din cauza apropierii prea mari de personajul ciudat. Herzl încearcă să o ademenească pe Doamna-cu-coasa (Ramona Dumitrean) cât mai departe de camaradul său atunci când moartea personificată îl caută pe Hitler, neștiind că nu venise să îl ia de tot, ci ca asociat, confirmându-i talentul înnăscut de „înger exterminator”. La final, odată sacrificată găinușa Mizzi (Anca Hanu), se revine la cupletul Herzl-Lobkowitz: cei doi rup din carnea de pui, mănâncă plângând, gândindu-se că acei care ard astăzi păsări/animale mâine vor arde oameni și anticipând viitorul catastrofal.

 

Mein Kampf, de George Tabori, traducere de Alexandru Șahighian.

Regia: Alexandru Dabija.

Scenografia: Carmencita Brojboiu.

Dramaturgia: Cătălin Ștefănescu.

Muzica: Ada Milea și Anca Hanu.

Distribuția: Ionuț Caras, Sorin Leoveanu, Anca Hanu, Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Matei Rotaru, Angelica Nicoară, Diana Buluga, Patricia Brad, Cristian Rigman, Alexandra Tarce.

Teatrul Național Cluj-Napoca, 13 august 2015, în cadrul Teaterstock Bacău, spectacol selectat pentru FNT 2015.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe