Scrisoarea III „Ca țiganii și ca evreii”

Roxana Patraș Publicat la: 28-09-2015

Dragă Ligia,

Chiar dacă s-a stins în scandalul Sorin Oprescu, care a acaparat audiențele datorită aerului de spy fiction, recenta dezbatere din jurul legii antiextremism a funcționat pentru mine ca o cutie de rezonanță. De altfel, îmi pare rău că opinia publică românească nu a fost capabilă să ruleze două „teme” în același timp, că nu este încă suficient de matură și alfabetizată politic încât să convertească trecutul în prezent și viceversa. Sigur, un algoritm banal de corupție se pricepe mai ușor decât o discuție nuanțată. M-a mirat însă că legea nu a prea avut ecouri în presa internațională. M-aș fi așteptat ca Occidentul să ne copleșească cu un ropot de aplauze. Și totuși, pe fondul crizei imigranților arabi, vesticii n-au mai avut ochi pentru isprăvile noastre, fiindu-le oarecum indiferent că am asimilat cum laude lecția toleranței. Ai timp și răbdare să-ți explic cum s-a produs „rezonanța”?

Înainte să apară reacțiile imediate, începusem să parcurg, total descurajată de stilul funcționăresc al expunerii, amintirile Sabinei Cantacuzino, fiica cea mare a lui I.C. Brătianu. Era clar că nu aveam de-a face cu un volum de memorii tale quale, ci cu o serie de epistole prelucrate în gen memorialistic. Eu însă căutam ceva anume, astfel încât am dus lectura până la capăt. Mă interesa cum se răsfrânge în amintirile familiei (sau ale anturajului) scandalul circularei din aprilie 1867 și al proiectelor de lege din anul următor prin care Brătianu încerca descurajarea imigranților evrei. Distorsionată de mișcările Fracțiunii Libere și Independente, chestiunea evreiască atrage atenția marilor puteri europene într-un asemenea fel încât duce la căderea liderului liberal și-l determină să se retragă pentru o vreme pe băncile opoziției. Din această perioadă datează o odă – unii s-ar putea s-o considere „legionaroidă” – care îl preamărește pe acest erou nedreptățit. Uite și un eșantion din vremea când I.C. Brătianu devenise un idol al tinerimii în costume naționale: „Când al gintelor Părinte/ În cereasca sa iubire/ Vrea să curme suferința unui tiranit popor/ Îi trimete dulci luceferi/ Ca lumini de mântuire/ Și cu flăcări ce reflectă un ferice viitor/ Cerul zise că Românul/ Să renască cu mândrie/ Și tu, splendid, dalb luceafăr,/ Maiestuos ai răsărit/ Deșteptând fiori de moarte/ În spurcata tiranie/ Care țipă la a ta voce/ Ca un tigru greu rănit […]/ Patriotismul, libertatea/ Simțământul de frăție/ Au aflat într-al tău suflet/ Un locaș etern și sfânt/ Zici: «Românul poate numai/ Prin el însuși să re’nvie/ Și prin sine poate numai/ Să dispară în mormânt»// Acest glas sublim, puternic/ Cu avânt de șoim străbate…/ Iar Carpații scutur’ falnic/ Seculară, coama lor” etc.

În ciuda numeroaselor documente de acest fel, abia arhiva familiei mi-a revelat adevărata dimensiune a cultului personalității „Vizirului”! Educați sever, copiii Brătianului nu se revoltă, ci își adoră părintele fără nici un fel de rezerve. Sabina nu îi prețuiește decât pe cei care îl idolatrizează ca pe un tătuc și cred că într-adevăr îi seamănă lui Cavour și-i este superior lui Bismarck. Uitându-se în ochii lui, unii vor „să-i ghicească gândul” (D. Simulescu), să-i cadă în genunchi și să-i sărute mâna (Dimitrie Moruzi), alții vor să-i devină „gardă de corp” (Eugen Carada). Dimpotrivă, contestatarii și cârtitorii ocazionali – Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti sau D.A. Sturdza – sunt sancționați: ba și-au luat neveste inferioare (mame denaturate, gospodine imperfecte și femei mondene), ba nu sunt talentați oratori, ba eșuează în educarea copiilor. Ferindu-și urmașii de distracțiile orașului, Brătianu își încartiruiește numeroasa familie pe moșia de la Florica, impunând o distribuție piramidală a puterii. Doar el, stoicul trecut prin focurile revoluției, poate îndepărta tentațiile, modelând lumea după ADN-ul, chipul și asemănarea sa: „Exemplul de muncă venea de sus. Sculat la 4, luând ceaiul la 5, lucrând în camera lui până la 8, tata ieșea atunci; se ducea la minister, unde, de frica lui, soseau toți cu noaptea în cap, sau călca – cum zicea el – pe nevestite pe câte un diplomat, care-l primea cum se nimerea, uneori în pat”. Despre un așa protocol diplomatic aș vorbi mai pe larg și, dacă-mi îngădui, voi reveni într-o epistolă viitoare.

În zadar am căutat un comentariu – al Sabinei Cantacuzino sau al altora – despre eșecul politic generat de gestionarea neinspirată a chestiunii evreiești între 1867 și 1868! Am întâlnit însă câteva pasaje unde teoria genetică se învecinează cu populara teorie a inegalității raselor, lansată de Contele de Gobineau cu un deceniu mai devreme. Se pare că „Vizirul” „avea multă încredere în calitățile moștenite de la părinți” și le spunea copiilor săi adesea: „Uită-te de aproape ce sânge are în vine”. Ca atare, numai într-un loc riscă autoarea să-i menționeze pe evrei: când îi vedea solidari în pozne, Brătianu spunea despre copiii săi că se iubesc „ca țiganii și ca evreii”. Glumind, firește.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe