Bunăstarea socialistă

Mioara Anton Publicat la: 28-09-2015

„Mâncați prea mult; v-ați îngrășat; sănătatea națiunii ne obligă să introducem un program de alimentație rațională”, a izbucnit Ceaușescu într-un acces de furie. Din acel moment, grija secretarului general pentru subțirimile românilor s-a transformat într-o obsesie, alimentată probabil și de o cultură a penuriei înfiptă în memoria afectivă a originilor sale țărănești. Cu o energie și imaginație inepuizabile, Ceaușescu a analizat cu meticulozitate planuri, cifre, statistici, care l-au condus către soluții și rețete ce aveau să întunece orizontul gastronomic al românilor pentru aproape un deceniu.

Anul 1981 fusese dificil pentru populație, fiind înregistrate numeroase plângeri și reclamații referitoare la creșterea prețurilor, permanentizarea cozilor și absența din magazine a produselor de bază. Scrisorile particulare interceptate de Securitate, dar și cele adresate Secției Scrisori și Audiențe exprimau disperarea celor mulți, confruntați cu dificultățile aprovizionării cotidiene. Existența omului obișnuit în socialism se reducea la o goană permanentă pentru procurarea alimentelor. În căutarea unor soluții ieftine, Ceaușescu a dispus în ședința CPEx din 18 martie 1982 prepararea unor sortimente de mezeluri care să cuprindă mai puțină carne și mai mulți înlocuitori. Inspirat de șunca spaniolă, dar și de pârjoalele moldovenești sau burgerii americani, secretarul general era mai mult decât optimist că și în comerțul socialist era loc pentru înlocuitori de succes. Nici halvaua nu a scăpat criticii lui Ceaușescu, prea încărcată de ulei și mult prea dulce: „Am cumpărat chiar halva. Rămâi cu mâna unsă. Halvaua din Grecia, pur și simplu, parcă nu ai mânca nimic! Nu rămâi cu nici o unsoare pe mână și nici nu este dulce ca a noastră”. Șeful Cancelariei CC, Silviu Curticeanu, nota cu ironie că Ceaușescu nu reușise să facă diferența între halvaua produsă din floarea-soarelui și cea din susan, cu care îl aproviziona periodic Ion Brad, ambasadorul român în Grecia.

După mai multe calcule și analize, Ceaușescu a găsit soluția pentru acoperirea necesarului de carne pentru piața internă: iepurii de casă. Cucerit de această nouă idee revoluționară, secretarul general a insistat ca avicolele mult prea costisitoare și nerentabile să fie înlocuite cu fermele de iepuri, astfel încât până în 1985 să se obțină 50-60 000 de tone de carne atât pentru piața internă, cât și pentru export. Mai mult, blana urechiaților ar fi fost o sursă profitabilă și pentru industria ușoară!

Două luni mai târziu, fără să renunțe la ideea înmulțirii iepurilor, Ceaușescu descoperea noi surse de proteine ieftine și hrănitoare: ciupercile și bureții de pădure. În opinia sa, aceste daruri ale naturii puteau să înlocuiască cu succes carnea din bucatele românilor și să le ofere mese îndestulătoare. Se anunțau vremuri grele pentru ocoalele silvice, care erau obligate să predea în medie pe județ 800-1 000 de tone de ciuperci. Și, bineînțeles, alte câteva mii de tone, rezerve pentru export: „Trebuie să folosim și pădurile, trebuie să facem bureții de pădure, să cultivăm în afara bureților și ciupercilor care cresc natural. Aici, silvicultura trebuie să primească plan. Și anume, nu așa, în general, pădurarul. Să terminăm, cică n-avem forță de muncă. Pădurarul, familia lui, începând cu inginerul, trebuie să strângă ciuperci, trebuie să strângă și mure, și afine, trebuie să aibă plan. Asta e munca lui. Nu să se plimbe prin pădure”.

Ideile inovatoare ale secretarului general au vizat și domeniile sericiculturii și ale farmaciei naturiste. România urma să devină o mare exportatoare de gogoși de mătase, iar din plantele medicinale autohtone s-ar fi obținut medicamente și esențe de parfumuri cu nimic mai prejos decât cele din străinătate. Prin urmare, o nouă sursă de economisiri pentru capitolul atât de sensibil al importurilor: „Tovarăși, să nu mai existe în parcuri flori pentru că așa-i place primarului sau grădinarului de acolo. Trebuie să punem plante medicinale în parcuri și flori pentru nevoile pe care le avem pentru sectorul nostru de parfumerie și cosmetică”. Trandafirii și levănțica urmau să îi încânte, să îi răsfețe și să îi vindece deopotrivă pe românii mai puțin pretențioși și pe cei obișnuiți cu luxul produselor occidentale. Era doar o chestiune de gust, dar mai ales de timp.

Febrilitatea secretarului general pentru a corecta practicile unei alimentații defectuoase a dat în cele din urmă rezultate în iulie 1982, când în ședința CPEx a fost lansat programul de alimentație științifică a populației. Debuta astfel epoca salamului cu soia, expresie a politicilor absurde de rentabilizare a economiei și înfometare a populației.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral