Respectul nostru pentru Omul care n-a scris nimic

Cătălin Mihuleac Publicat la: 28-09-2015

În clasamentul pamfletelor mele preferate, lider detașat este cel intitulat „Alexe Procopovici sau Omul care n-a scris nimic”, de Eugen Lovinescu. Excelând prin finețea ironiei, pamfletul despre care vorbim a apărut în 1919, în paginile gazetei Epoca, peste nouă ani fiind republicat în volumul Critice. E o scriere memorabilă, bună de predat în facultățile de jurnalistică și în alte linii unde sunt îmbuteliați debusolații noștri scârța-scârța pe hârtia de ziar.

Despre ce este vorba? Pornind de la paradoxul că Academia Română a primit în rândurile ei pe cineva lipsit de operă – pe numele său Alexe Procopovici, profesor modest și cumsecade din orașul Cernăuți –, cu o ironie pe cât de fină, pe atât de corozivă, Lovinescu face elogiul acestui înțelept. Un înțelept care a găsit în sine forța colosală de a se abține de la scris: „A nu scrie nimic… ce mare merit! Din venerația ce am pentru înțelepciunea Academiei Române, i-am putut acorda un prisos de încredere, bănuind că a recunoscut în d. Alexe Procopovici meritul cel mai rar într-o țară de intensă producție literară, meritul de a nu fi scris nimic”.

Gestul firesc al unei persoane bine-crescute ca Lovinescu e să-și scoată respectuos clopul, în fața impunătoarei instituții care, așa cum se cuvine pentru rangul înalt ce-l poartă, dovedește subtilități dintre cele mai rafinate. „Pentru ce Academia ar recunoaște numai meritul dlui N. Iorga, mușcat de dintele zădărniciei de atâtea ori? Dl Iorga poate fi criticat în atâtea sute de cărți și-n tot atâtea mii de articole! Era vremea ca Academia să se pună la adăpostul reputației imaculate a unui bărbat, rămas fără prihană până la o vârstă la care scăpăm de obicei de ispitele frivolității scrisului.”

E de semnalat în cuprinsul pamfletului ceea ce G. Călinescu numea, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, referindu-se la Lovinescu, „falsa ceremonie de politeță”. E de semnalat totodată, vorba aceluiași Călinescu, „masarea trupelor într-un singur punct slab, care apoi e apăsat până la plesnire”. Astfel se aduce „polemica la nivelul artei”.

Se știe însă că fericirea nu e o linie continuă. În desfășurarea pamfletului lui Lovinescu vine și momentul trist, când autorul află că totuși neprihănitul, despre care credea că n-a scris absolut nimic, are totuși ceva pe conștiință. Un mizilic, e drept, un tratat despre „nazalele în limba română”, dar suficient ca floarea fecioriei să-i fie pângărită. Un fleac în aparență, dar în fapt un lucru grav, care năruiește calitatea de simbol a subiectului. Coborât brutal din sferele astrale în care zburătăcea fără concurent, „Omul care n-a scris nimic” se dovedește un impostor, ce-i drept, unul foarte mic, „un mediocru mâzgălitor de hârtie ca oricare dintre noi”. Dezolare, numele tău e Eugen Lovinescu!

 

Când văd grafomania de azi – din librării sau de pe gardurile netului –, îmi amintesc de acest erou pozitiv de basm. De admirabilul „Om care n-a scris nimic”. O venerez pe această rară creatură a Divinului, o aplaud și-o ovaționez până mi se duce pielea de pe palme și smalțul de pe coardele necesare în uzajul vocii.

Dintotdeauna, acest diavol neadormit care este scrisul și-a aruncat furnicăturile în populația țării, fiind greu de găsit cel cu floarea fecioriei literare imaculată. Exemplul vine de sus. Bunăoară, pe când era ministru al Economiei și Finanțelor, Varujan Vosganian își lansa romane și culegeri de povestiri, de parcă ar fi fost învestit în guvern pentru a crește cantitatea de proză pe cap de locuitor.

N-ar strica poate ca juriile literare, într-o atitudine cu valoare de simbol, să-i premieze cu tufe de lauri, măcar vreo zece-douăzeci de ani la rând de-acum încolo, pe niște cetățeni care se disting prin performanța de a nu fi scris nimic. Așa cum, în funcție de interesele lor demne de grupările interlope, juriile literare premiază adesea cărți lipsite de valoare, nu văd de ce nu ar premia și niște cărți care, printr-o rară putere de abținere a autorilor, nu au fost scrise.

Mi se pare mult mai moral.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe