Despre copii, familie și societate în spațiul românesc (secolele XVII-XX)

Petronel Zahariuc Publicat la: 28-09-2015

Nicoleta Roman (coordonator), Copilăria românească între familie şi societate (secolele XVII-XX), Editura Nemira, Bucureşti, 2015, 417 p.

Cum să scrii o carte despre copilărie, fără ca aceasta să fie… „o copilărie”! Coordonatoarea volumului, tânăra cercetătoare Nicoleta Roman, de la Institutul de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, şi cei 13 colaboratori ai ei ne arată cum! În primul rând, toţi sunt istorici serioşi, care nu au luat „în joacă” cercetarea istoriei copilăriei la români, chiar dacă pe alocuri scriitura unora dintre ei mai arată plăcerea jocului şi amintirea duioasă a propriei copilării. Apoi, cartea se datorează unor oameni maturi, de aceea răsar din ea nu numai frumuseţea şi candoarea copilăriei, ci şi amărăciunea şi tristeţea ei. Cu alte cuvinte, istoricii au intrat, acum, şi în viaţa acelor copii care nu-şi puteau aduce aminte nici de învăţarea buchiilor, nici de potolirea durerilor, ci doar de asprimea muncii.

Volumul, publicat de Editura Nemira în condiţii grafice excelente şi în format mic, asemănător cu o jucărie, este rodul „primei conferinţe naţionale dedicate copilăriei româneşti”, organizată de Nicoleta Roman la Bucureşti, în 2012, unde participanţii, deveniţi apoi contributori, au pledat „pentru o istorie a copilăriei româneşti”. Organizatoarea conferinţei şi coordonatoarea volumului se joacă cu cititorii chiar din prima pagină, recurgând la un gest bărbătesc, îşi „scoate pălăria” în faţa „doamnelor şi domnilor” care au ajutat-o sau au inspirat-o să facă încă un pas pe drumul restituirii istoriografice a copilăriei româneşti, însă revine repede la şagă în studiul introductiv, unde arată timpul, spaţiul şi structura cercetării istoriei copilăriei, vechimea, tehnicile şi rodnicia acestei cercetări, în Occident şi la noi. Se desprinde şi aici un decalaj temporal, nesurprinzător de altfel, din care se vede că în Franţa, spre exemplu, copilăria a devenit subiect independent de cercetare la generaţia bunicilor noştri, nu mult după Al Doilea Război Mondial. „Nepoţii” români ai acelor cercetători le-au învăţat sfaturile după 1989 şi le-au pus în practică mai ales după 2000. Nicoleta Roman le-a urmărit cercetările, fie că s-au desfăşurat la Iaşi, la Bucureşti sau la Cluj, neinsistând, la fel ca o mamă bună, asupra poznelor lor. Din grupul adunat, mie mi se par a se evidenţia trei cercetătoare ale copilăriei româneşti (oare greşim dacă le spunem „mame”?), câte una pentru fiecare provincie istorică românească: Luminiţa Dumănescu, pentru Transilvania (vezi şi volumul coordonat de ea, 9 ipostaze ale copilăriei româneşti. Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi, International Book Access, Cluj-Napoca, 2008), Cătălina Mihalache, pentru Moldova, şi Nicoleta Roman, pentru Ţara Românească. Printre „mame” s-a rătăcit şi un „tată”, dar mai mult „tată vitreg” sau „maşter” pentru studierea copilăriei la români, Adrian Majuru.

Coordonatoarea şi-a structurat volumul în patru părţi, după cum s-au potrivit între ele subiectele abordate de autori. Prima parte, Imagine, loc şi amintire, cuprinde: interesante consideraţii ale lui Adrian-Silvan Ionescu privitoare la portretele de copii în arta fotografică din România de la cumpăna secolelor XIX şi XX, înviorate cu înduioşătoare reproduceri ale unor fotografii de fetiţe şi băieţi din arhiva autorului; crâmpeie din viaţa şcolarilor de la Seminarul din Blaj, desfăcute de Luminiţa Dumănescu dintr-un caiet de amintiri al preotului unit Nicolae Coroiu Ponoreanu, de unde aflăm cum răsturna lelea o mămăligă caldă din ceaun în faţa copiilor, cum s-a umplut elevul de râie, împreună cu alţi doi colegi, iar lelea Ţoloboia i-a băgat în cuptorul încins, ca pe alivenci, să se rumenească şi astfel să se cureţe de boală, cum s-a întâlnit copilul în Munţii Apuseni cu Avram Iancu, povestindu-i despre miraculoasa întâlnire „baciului Bianu” (Ion Bianu, care a ajuns preşedinte al Academiei Române) şi alte multe întâmplări cu haz; părţi dintr-o amplă cercetare, cam amară şi fără haz, făcută de Elena Bărbulescu în mai multe sate din judeţul Cluj, cu accent pe o investigaţie directă efectuată de autoare într-un sat botezat ad-hoc „Suseni”, din care reiese amestecul dintre copilăria tradiţională ţărănească, unde munca începe la o vârstă fragedă, dar şi timp de joacă, sau mai bine zis un timp în care copilul nu este supravegheat de nimeni, rămâne din belşug, şi copilăria contemporană, unde calculatorul a acaparat agresiv tot interesul copilului; copilăria boierilor, dintre cei vechi şi dintre cei noi, pe care Andi Mihalache a căutat-o într-o imensă literatură autobiografică, i-a identificat filigranul, invitându-şi cititorii să-l redescopere prin mijlocirea frumoasei sale scriituri.

A doua parte a volumului, Familie şi lege, ne duce cel mai departe în trecutul copilăriei româneşti, până la mijlocul secolului al XVII-lea, prin examinarea surselor, pravile şi zapise privitoare la prima parte a vieţii, întreprinsă de un alt istoric „pediatru”, Elena Bedreag, şi care urcă pe firul vieţii, aducându-ne aminte despre o cale abruptă prin care copiii se maturizează înainte de vreme: divorţul părinţilor, precum şi despre alte daraveri, una mai gravă decât alta. Secolul al XVIII-lea, întins până la „răzmeriţa” din 1821, în care găsim atât descântece pentru bolile copilăriei, cât şi manuale pentru educaţia coconilor domneşti, se poate regăsi, cam amestecat ce-i drept, în studiul Liei Brad-Chisacof. Şi tot secolul al XVIII-lea, întins de astă-dată până către 1850, se regăseşte în frumoasa povestioară a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu („un adevărat ghid în istoria socială românească”, sunt cuvintele coordonatoarei volumului, şi nu am cum să nu fiu de acord cu ea!), care ne arată cât de veche este vorba românească, şi cât de actuală, atunci când se rosteşte răstit: „să-şi ia copiii să şi-i crească”! Fără nici o întindere de această dată, ne ţine în prima jumătate a secolului al XIX-lea tânărul cercetător Bogdan Mateescu, vorbindu-ne despre ilegitimitate în parohia bucovineană Putna, cu o sumedenie de grafice, care mai de care mai interesant lucrate (dar îl pot pierde pe cititorul doritor de istoria-poveste), pe temeiul prelucrării unor surse demografice puţin folosite la noi, mitricile şi conscripţiile.

Al treilea capitol al volumului, În grija statului şi a celorlalţi, începe cu un studiu al Nicoletei Roman despre vaccinare în Ţara Românească, care se mai chema şi „altoire”, cu toate greutăţile logistice şi spaimele acestui inovativ proces medical, continuă cu o parte a unei cercetări mult mai ample (publicată recent la Editura Humanitas) despre mortalitatea infantilă şi teoriile despre degenerarea rasei în România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, datorată lui Constantin Bărbulescu, ale cărui descoperiri, dacă sunt desprinse din context, pot contura o imagine apocaliptică a societăţii româneşti, şi se încheie cu un articol al uneia dintre cele mai bune cercetătoare a situaţiei femeii şi familiei în România comunistă, Luciana Jinga, care a ridicat puţin linţoliul de peste unele dintre greutăţile şi grozăviile din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, poate cele mai dureroase, care i-au avut în centru pe copii.

Ultimul capitol, al IV-lea, A învăţa, a educa, a forma, începe cu un studiu al profesorului Andrei Pippidi (Părinţi şi copii în Geneva lui Töpffer), care pe lângă valoarea lui intrinsecă arată că un profesor adevărat învaţă, educă şi formează o nouă generaţie de istorici, dacă îi este alături în proiectele ei ştiinţifice, aşa cum este şi acest volum. Jos pălăria, domnule profesor! Din noua – cea mai noua – generaţie de istorici face parte şi Ramona Caramelea, al cărei studiu zăboveşte îndelung asupra „pedepsei şcolare”, tot la graniţa dintre ultimele două secole ale mileniului trecut, care m-a făcut să mă întreb: oare cum s-a făcut că, după un secol, profesorul este uneori victimă a „pedepsei şcolare”? Însă despre asta vor scrie, poate, următoarele generaţii de istorici. Capitolul şi volumul se încheie cu un documentat studiu al Cătălinei Mihalache despre grădiniţele cu copii de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la grădiniţele cu „şoimi ai patriei” de la mijlocul anilor ’70, în plin regim comunist, care, după caz, vă vor isca nostalgii: fie că n-aţi fost „şoimi” şi aţi fi vrut, fie că aţi fost „şoimi” şi n-aţi vrut!

La sfârşitul acestei fugare priviri (nu de şoim!), pot spune că mulţi dintre cei care vor citi acest volum, fie şi cu ochi de şoim, vor înţelege multe din istoria copilăriei româneşti (nu franţuzeşti, nu ruseşti!) din veacul al XVII-lea până mai ieri şi poate, cine ştie, vor pătrunde mai bine în cotloanele bine ascunse ale primei lor părţi din viaţă, păstrându-se departe, măcar în gând, de ultima parte a vieţii, bătrâneţea, despre care nu s-a scris încă nici o carte în istoriografia românească. Oare se va scrie?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe