Drumul spre tăcere

Gabriela Codău Publicat la: 12-10-2015

Iulian Tănase, Teoria tăcerii, Editura Herg Benet, București, 2015

Ucenic al lui Gellu Naum, Iulian Tănase s-a remarcat pe piața de literatură suprarealistă din România. Printre cărţile publicate se numără: Poeme pentru orice eventualitate, Iubitafizică, Cucamonga, Oase migratoare, Teoria tăcerii. A primit Premiul „Hubert Burda” pentru tineri poeţi din Europa de Est (în 2009, la Offenburg, Germania) şi Premiul 1 la concursul literar „1+1+1=1 Trinitate” (în 2011, la Graz, Austria), pentru un fragment din romanul Oase migratoare.

La început, te frapează la Iulian Tănase nonșalanța și umorul negru cu care scrie. Printr-o relativă și subtilă opoziție, autorul asociază jocurile de limbaj cu jocurile tăcerii. Astfel, Iulian Tănase își dorește ca un joc al tăcerii să devină un joc al limbajului, în care înțelegerea se face dinspre planul subconștientului, al visului, al delirului în care omul scapă de controlul conștiinței: „Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță, și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipînd. La gât aveam o medalie însângerată”.

Iulian Tănase descoperă 173 de moduri de a tăcea: se poate tăcea din naştere, se poate tăcea în fel şi chip, se poate tăcea neîntrebat, se poate tăcea pe fugă, se poate tăcea ca şi cum le-ai face o reverenţă unor cuvinte din viitor, se poate tăcea ca şi cum ai vorbi într-o limbă moartă, se poate tăcea la lună, se poate tăcea pe buza prăpastiei, se poate tăcea la modul ştiinţific, se poate tăcea cu limba coborâtă în bernă, se poate tăcea experimental, se poate tăcea într-un act de orbire voluntară a vorbirii și în multe alte feluri. Tăcerea nu este o non-acțiune, absența vorbirii, ci un act care determină o anumită stare, o reflecție care însă nu ne face să cădem în solipsism. Tăcerea are un sens numai atunci când ideea este vie, când este o oglindă a vocii interioare. La Iulian Tănase, argumentarea tăcerii are elemente tragice („Am fost mutilat sufleteşte când părinţii m-au trimis în Bacău, la şcoală”) și comice (un umor negru și insolit). „Limbajul” tăcerii poate exprima intenţia de continuare a unui gând, aprobarea sau dezaprobarea propriilor credințe, discreţie, raţiune, păstrarea unei taine, admiraţie. Toate acestea țes un filon interior, un eu întotdeauna în stare de veghe. La fel ca în artă (bunăoară în pictură, muzică, dans, cinematografie), tăcerea „comunică” emoții interioare, puternice, tragice, sfâșietoare, care au un caracter non-verbal și care repetă sau actualizează înţelesul comunicării verbale: „Nu este adevărat că un om care tace nu spune nimic”. Însă, adevăratul sens al esteticii tăcerii este reinterpretarea ei prin ochii receptorului. De aceea, nu există operă fără public și nici tăcere fără cel care percepe tăcerea.

Cadrele narative din Teoriei tăcerii au diferite conotații: filosofică, antropologică, muzicologică și chiar alchimică: „Nisipul nu se poate transforma în sticlă pe cât de repede se transformă gândul în cuvinte. Nisipul, se poate observa cu ochiul liber al minții, a rămas mult în urma gândului și sticla mult în urma vorbei. E timpul să mai umplem paharele și cu transparența lichidă a tăcerii. E timpul să învățăm cum se poate tăcea”.

În maniere diferite, Descartes, Heidegger și Wittgenstein vorbesc despre tăcere, despre „ceea ce nu poate fi spus”. Incomunicabilul trebuie identificat pe linia relaţiei limbajului cu realitatea (Wittgenstein). Nu ne putem situa în afara acestei relaţii, pentru a privi cum limbajul reprezintă stările de lucruri atomare. Între cele două există forma logică comună. Pentru a putea exprima această relaţie, avem nevoie de o altă formă logică prin care să se poată realiza reprezentarea, dar această situaţie ar duce la un regres la infinit. În acest sens se explică afirmaţia lui Wittgenstein potrivit căreia relaţia nu poate fi spusă, ci doar arătată. Este posibilă înţelegerea intenţiei lui Iulian Tănase prin comparație cu cea a lui  Wittgenstein. Așa cum acesta din urmă numeşte mistic tot ceea ce nu poate fi spus (Tractatus logico-philosophicus), tot astfel e posibil ca intenția lucrării Teoria tăcerii să fie tot una mistică. Iulian Tănase tinde să explice tăcerea ca o latură ingenuă a spiritualității, a credinței în ceva transmundan, care nu poate fi explicat sau comunicat: „Tăcerea ta e precum credința, e o tăcere revelată, în Dumnezeu nu crezi pentru vreun anume motiv, în Dumnezeu crezi sau nu crezi, e atât de simplu”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe