Filosofia la persoana întâi

George Bondor Publicat la: 19-10-2015

Nicoleta Dabija, Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, Editura Eikon, București, 2015

Atunci când se respectă cu adevărat, un bun cercetător nu se grăbește să publice în volum primele sale cercetări, mai ales când e vorba despre teza doctorală, prin definiție aridă, hiperspecializată. Amână momentul, lasă ideile la dospit, își cizelează stilul, imaginându-și care îi este publicul, cine anume sunt cei cărora vrea, de fapt, să li se adreseze. Nicoleta Dabija este printre cei care nu s-au grăbit deloc, iar anii care s-au scurs din momentul susținerii doctoratului până la apariția cărții au consacrat-o nu doar ca o foarte bună cercetătoare, dar și ca o scriitoare care asumă până la capăt fiecare cuvânt pe care îl scrie și, nu în ultimul rând, ca o jurnalistă atentă la detalii. Ceea ce face mereu diferența în lumea noastră atât de grăbită. După volumul despre Cioran, Nicoleta Dabija publică acum, la excelenta Editură Eikon, condusă cu pricepere de Valentin Ajder, rezultatele tezei sale doctorale, completate, prelucrate și rafinate pe parcursul ultimilor ani.

Volumul Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii poate fi dat oricând ca un strălucit contraexemplu tuturor celor care cred că filosofia se scrie fără stil, greoi, excesiv de conceptual. Dimpotrivă, când e bine înțeleasă, filosofia îți provoacă mintea fără să ai sentimentul gratuității, îți solicită sensibilitatea comprehensivă fără să ai impresia că te duelezi cu niște argumente abstracte, îți ia ființa toată și te mută din loc fără să i te poți împotrivi. Aflată la vânătoare de universal, filosofia ratează adesea particularul. Au pățit-o gânditori de primă mână. Mișcându-se printre structuri formale – ale existenței, ale gândirii ori ale sensibilității –, filosofia uită adesea că punctul ei de plecare este mereu – și trebuie să fie – individul în carne și oase, cu grijile și temerile sale. Totuși, când e bine făcută, filosofia se mișcă exact în interval, în spațiul dintre idee și real, dintre abstract și concret, dintre universal și individual, dintre formă și conținut, dintre lege și haos. Totodată, de ce nu, în distanța dintre divin și uman. Cartea Nicoletei Dabija are ca temă tocmai intervalul acesta – atât de incomod pentru discursul filosofic. Și este un spațiu totalmente rezistent la presiunea conceptelor.

Poate locul cel mai relevant pentru a surprinde această tensiune filosofică este demersul lui Descartes, din Meditații despre filozofia primă. O dată în viață, crede Cartesius, în deplină singurătate, dar în una voită, asumată, fiecare trebuie să facă un exercițiu de meditație, cel de a pune la îndoială tot ceea ce crede că știe, ideile ce sunt, de fapt, niște false cunoștințe. Scopul este, desigur, acela de a dobândi certitudinea. Or, prima certitudine este chiar cea a existenței gândirii și, de aici, a existenței eului care gândește. Prin acest exercițiu, Descartes ne provoacă, în fond, să înțelegem și să acceptăm trecerea de la eul empiric (cel care stă în fața sobei și meditează, omul în carne și oase) la eul cugetător, un eu universal, același pentru toți, transcendental, am putea spune avant la date, folosind un termen cu sensul impus mai târziu de Kant. În Meditațiile cartesiene eul empiric e sacrificat pentru a câștiga universialitatea eului cugetător. Totuși, momentul incipient al filosofiei lui Descartes nu e altul decât cel al meditației personale, desfășurată în solitudinea care pune individul față în față cu sine, cu incertitudinile sale, cu neadevărul său. De ce filosofia se crede obligată să renunțe la carne pentru a face loc ideii? Și este cu adevărat nevoie de un asemenea sacrificiu?

Dacă literatura dă seama de experiențele unice, irepetabile, nemiîntâlnite, iar filosofia conceptuală vrea să descopere universalul, formalul, structurile ultime, există totuși o zonă – între literatură și filosofie – în care ambele pariuri sunt prezente. Este zona textelor scrise la persoana întâi: jurnalele intime ale filosofilor, confesiunile, memoriile, corespondența. Cititorii vor afla o mulțime de întâmplări ale gândirii și ale vieților filosofilor, așa cum transpar acestea în textele lor cu caracter personal. Sunt plasați sub lupa analizei un mare număr de gânditori importanţi, de la Descartes, Rousseau şi Nietzsche până la Kierkegaard, Eliade și Cioran. Tema prezintă interes pentru specialiştii şi studenţii din mai multe ştiinţe umaniste şi sociale (filosofie, litere, psihologie, ştiinţe politice, ştiinţele comunicării, teologie etc.), dar poate reprezenta o lectură plăcută şi utilă pentru publicul larg, pentru că fiecare dintre noi, în clipa aceea de însingurare în care are curajul de a sta față în față cu sine însuși, este dornic să înţeleagă mai bine experienţele sale ultime, situaţiile excepţionale ale vieţii, indiferent dacă ele sunt pozitive ori negative. Lucrarea gravitează în jurul problemei confesiunii filosofice, temă tratată minuţios prin identificarea şi analiza ipostazelor confesive ale eului, a limbajului şi a tipurilor de discurs confesiv, a modurilor confesiunii (jurnalul, autobiografia, memoriile, corespondenţa, dialogul, confesiunea indirectă), a principalelor experienţe confesive (iubirea, moartea, credinţa, singurătatea), toate analizate cu mare finețe. Așa cum tema însăși o impune, ideile filosofilor sunt exemplificate prin situaţii de viaţă, ceea ce îi conferă întregii analize prospeţime, subtilitate și, am putea spune, o excelentă priză a concretului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe