„Poets in Transylvania” – Despre felul în care lucrează astăzi poezia

Vlad Pojoga Publicat la: 03-11-2015

Acum trei ani, în timpul primei ediții a Festivalului Internațional de Poezie de la Sibiu, m-am îmbolnăvit într-un mod straniu imediat după deschidere. De-abia intrasem la Facultatea de Litere și urma să începem revista Zona nouă, nu văzusem și nu auzisem niciodată până atunci un poet străin citind, dar am apucat să-l ascult pe Ç. Gokçenur, unul dintre invitații care aveau să revină la Sibiu doi ani mai târziu, și din prima clipă m-am simțit în prezența unui mare poet european. Ţin minte că încă de atunci am avut sentimentul ăsta, am știut pur și simplu că în fața mea fusese un mare poet european (chiar dacă nici acum n-aș putea să definesc în vreun fel ce înseamnă asta). Și din momentul ăla am avut certitudinea că merită. Că dacă un singur om din sală simte ce am simțit eu ascultându-l pe Gokçenur, evenimentul și-a îndeplinit scopul. Cred că lectura din vinerea aia a fost fundamentală pentru mine. Chiar dacă mai mult inconștient, ceva a început să lucreze „înăuntru”.

Un an mai târziu, am fost atât de entuziasmat când am aflat că la Sibiu urma să vină Luna Miguel (pe care o citisem înainte și cu care urma să legăm, atât eu, cât și Zona nouă, o prietenie lungă și extraordinar de benefică pentru noi, din toate punctele de vedere), încât am insistat să o aștept eu la aeroport. Așa a început în mod concret munca mea la „Poets in Transylvania”.

La ediția a treia, printre invitați a fost și Mircea Cărtărescu. Vreme de trei zile am stat la masă, printr-o ordine a hazardului, vizavi de el. În toate cele trei zile am avut în geantă Nostalgia și în niciuna nu am avut curaj să îl rog să-mi dea un autograf. Am stat pur și simplu acolo, n-am scos aproape nici un sunet și l-am privit și ascultat pe Mircea Cărtărescu având, de data asta, impresia că sunt atât de aproape de un scriitor, de o persoană care trăiește pentru și în scris (și am fost tot timpul sigur că el de fapt scria, atunci și acolo, vorbind cu oamenii din jurul lui), iar asta m-a făcut să vreau să trăiesc și eu la un moment dat pentru scris. Poezia e vie. Poezia e adevărată și lucrează pentru noi, chiar dacă nu vedem sau nu vrem să acceptăm asta.

În ultimii doi ani, festivalul s-a extins enorm, dublându-și atât numărul participanților, cât și al țărilor de proveniență ale invitaților (pentru un festival de poezie, o listă a țărilor nu e un checklist, ci e o listă a limbilor în care se citește și se ascultă poezie), iar în 2015 ajunge, cred eu, în locuri în care nu a mai ajuns până acum vreun festival de poezie din România (și aici mă refer în primul rând la colaborarea cu celelalte arte, la introducerea unor noi concepte de eveniment, precum Poetry in Motion sau la interacțiunea directă dintre tineri poeți din țară și invitați prin Tabăra de Poezie). Personal, sunt mândru să fac parte din proiectul ăsta și le mulțumesc lui Radu și Dragoș că m-au adus alături de ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe