Anna Hallberg: „E ca și cum ai duce un război cu tine însuţi, devenind din ce în ce mai obosit de la o luptă la alta”

Cătălina Stanislav Publicat la: 03-11-2015

Anna Hallberg (n. 1975) a publicat patru cărți de poezie foarte bine primite pe scena literară suedeză. Printre ele, På era platser (2004) și Colosseum, Kolosseum (2010). E unul dintre inițiatorii poeziei conceptuale în Suedia, pe care o promovează și ca editor al revistei de poezie OE. A fost nominalizată de două ori la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic (în 2005 și 2011). Între 2006 și 2010 a fost membru al juriului pentru acest premiu. Anna Hallberg e și un foarte influent critic literar (scrie pentru cel mai important cotidian suedez, Dagens Nyheter).

 

Experienţa ta cu România a început acum câţiva ani, când câţiva poeţi suedezi și români au petrecut două săptămâni împreună traducându-și textele unul celuilalt, iar la final au ieșit două antologii minunate de poezie. Așadar, din ce ai văzut până acum, care e părerea ta despre diferenţele dintre poezia suedeză și poezia română?

Poezia și omul, ambele sunt specifice. Întotdeauna mi se pare cumva derutant să vorbesc despre „poezia suedeză” sau „poezia română”, așa cum mi se pare la fel de problematic să vorbești despre identitate naţională sau trăsături comune. Ce a făcut Institutul Cultural Român cu proiectul de schimb cultural între poeţii români și suedezi e extraordinar, o infrastructură subversivă care crește și își extinde mereu ramurile. Sunt foarte recunoscătoare că am fost o parte a acelei reţele și sunt convinsă că antologia aceea mare cu 27 de poeţi români traduși în sudeză va influenţa și va ajuta poezia suedeză să evolueze. Sigur că putem vorbi despre diferenţe în ceea ce privește narativitatea, forma și perspectiva narativă etc. Experienţa postcomunistă a poeziei române și legătura cu Biserica, Puterea și Statul sunt cu siguranţă diferite de Suedia, iar lipsa acestei experienţe se vede în poezia noastră. Totuși, când Rita Chirian scrie „noi suntem încheieturile legate ale tuturor ucigașilor de cinșpe ani”, toţi suntem, pentru un moment, numai și numai aceste încheieturi legate. Momentul ăsta mă interesează pe mine; în experienţa de transgresie și în cea concretă, care poate să apară doar în și prin limbă, îmi pun speranţa.

 

Ceea ce mă aduce la următoarea întrebare: cât ai fost aici pentru „Poets in Transylvania”, mi-ai spus că nu ai înţeles de ce toată lumea crede că poezia ta e experimentală și că nu ai privit-o niciodată așa. De ce se întâmplă asta? Poezia suedeză e atât de diferită de cea română încât ceea ce e perceput aici ca experimental, acolo nu e nici măcar aproape de asta?

Ha-ha, păi, ar putea să fie din cauza a ceva banal, cum e faptul că, atunci când mi-a făcut Radu prezentarea în Română, am auzit cuvântul experimental de mai multe ori, ăsta fiind singurul cuvânt pe care puteam să îl înţeleg. Cuvântul are, pentru mine, și un înţeles politic, și unul estetic; nu vreau să mă numesc poet experimental, din moment ce scrisul meu nu se opune tradiţiei, din contră! Am un mare respect pentru toată poezia care s-a scris înainte de mine, fără de care nu aș fi putut să scriu așa cum o fac. Pentru motivul ăsta, ca să fiu capabilă să scriu o poezie care e relevantă astăzi, în 2015, trebuie să le continui munca, să duc lucrurile într-o nouă direcţie și să încerc tehnici diferite. M-am săturat ca lumea să se gândească la mine ca fiind „experimentală”, pentru că mi se pare că asta e, indirect, peiorativ și marginalizant. Aș spune că poezia poate și are cu siguranţă dreptul să fie așa. Problema asta nu are nici o legătură cu diferenţele între viziunile asupra poeziei din România și poeziei din Suedia. De fapt, am fost numită „experimentală” și în Suedia, Franţa, Statele Unite, China și în alte ţări.

 

Tot pe perioada festivalului mi-ai spus că predai un curs de creative writing în Suedia și apoi ţi-am spus că noi nu prea avem asta aici, în afară de unul privat în București. Cât de necesare crezi că sunt aceste cursuri în evoluţia poeţilor tineri?

Sunt destul de pragmatică și pluralistă în ceea ce privește această problemă; orice loc în care poezia poate fi exersată, poate evolua, poate fi aprofundată și problematizată e un loc important. Dacă se învârte în jurul unei reviste, al unei scene, al unei universităţi, al unei case de editură sau al unei școli nu este atât de important; cu cât sunt mai multe locuri, cu atât mai bine. Până la urmă, și scrisul, și cititul sunt, în mare parte, activităţi solitare. Din motivul ăsta, poate fi foarte intens și cathartic să aibă loc întâlniri de grup. Și mai cred că nu trebuie subestimată valoarea studiului intens în ceea ce privește poezia, pentru că asta ajută la creșterea numărului de posibilităţi. Și, mai mult, persistenţa în scris, rescris, citit, iar rescris și așa mai departe, să fii mereu capabil să reziști încă un pic sunt de o importanţă colosală.

 

Pentru că ai mai intrat în contact cu literatura română, există poeţi de care te simţi mai atașată?

Pentru că am lucrat atât de mult cu Radu, sigur că simt o legătură specială cu poezia lui, deși stilurile noastre sunt destul de diferite. Rita Chirian are și ea un loc special în inima mea, la fel ca Domnica Drumea. Poemele noi pe care le-a citit la festival au fost cu adevărat excepţionale.

 

Am citit că ai avut puţin de-a face cu poezia vizuală. Ne poţi spune ceva despre asta?

Am încercat să lucrez cu poezia în spaţii tradiţionale și spaţii păstrate în mod tradiţional pentru artă (galerii, muzee, săli de expoziţii), însă vreau ca materialul să nu fie perceput ca artă, ci ca literatură. A fost greu, dar m-am și distrat. Mă interesează problema literaturii din spatele cărţii, din spatele textului, vocii sau autorului. Zona artelor vizuale e extrem de deschisă și continuă să se afirme, dar în același timp e colonialistă și acaparantă; devorează totul în calea ei și transformă totul în „artă”. În timp ce literatura se poziţionează într-o zonă mai strictă; dă afară tot ce nu e considerat imediat literatură. Uite încă un motiv pentru care nu vreau să fiu considerată „experimentală”, vreau să continui să rămân pe tărâmul literaturii, chiar dacă asta riscă să provoace o senzaţie de vomă în anumite instituţii.

 

Știu că ești căsătorită tot cu un poet și că aveţi doi copii frumoși împreună. Cum reușești să pendulezi între a fi poetă și a avea o familie? Faptul că ești căsătorită cu un poet face totul să fie mai ușor?

Faptul că mi s-au dat toate astea mă face să mă simt obligată să cred, chiar dacă nu sunt o persoană religioasă, într-o ordine divină. E ceva extraordinar, ceva ce nu merit aproape deloc faptul că persoana asta, Jörgen, există și poate să mă tolereze. Asta e iubire dincolo de orice limită. Nu eram deloc sigură că o să am copii, nu mă văd ca pe o persoană care gravitează în jurul familiei mereu, dar au venit și există. Chiar nu știu cum să spun asta în cuvinte. Dar, dintr-o perspectivă pur practică, da, e dificil să gestionezi economia situaţiei, lucrurile de zi cu zi, să faci totul să fie în echilibru (dar cred că asta se aplică pentru majoritatea oamenilor). Totuși, cred că sprijinul și iubirea pe care o primesc acasă ajută poezia mea; mă lasă să fiu mai îndrăzneaţă, să îmi asum mai multe riscuri și să rezist tentaţiei de a încerca să mă fac plăcută, de a fi împăciuitoare. E mai ușor să stai faţă în faţă cu violenţa și întunericul, cu nebunia și disperarea atunci când ai o familie.

 

Poţi să ne spui ceva despre proiectele tale viitoare?

Acum lucrez la un nou volum de poezie, al șaptelea, care se numește Chow Chow și va fi lansat în ianuarie 2017. În comparaţie cu ultimele mele trei cărţi, care au fost structurate mai degrabă ca un singur poem, acesta va fi un volum de poeme separate. A fost bine să mă întorc la formatul ăsta de poem scurt, dar în același timp solicitant, pentru că fiecare poem ar trebui să fie egal sau ideal ar fi să fie superior celui dinaintea lui. E ca și cum ai duce un război cu tine însuţi, devenind din ce în ce mai obosit de la o luptă la alta. Nu pot decât să sper că sunt capabilă să îmi menţin intensitatea pe durata întregului volum, făcându-mă praf pe mine însămi, și că la sfârșit poezia va fi singura învingătoare. Că, zâmbind larg de tot, va zdrobi orice și pe oricine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe