Teama de alegători

Georgeta Condur Publicat la: 03-11-2015

„Dacă se introduce acest sistem de vot, nu are rost să participăm la alegeri, este clar că se va frauda votul. Nu vom fi complici și nu vom legitima acest sistem. Vom sesiza toate organismele internaționale și vom apela la orice mijloc de protest pentru ca acest mijloc de fraudare a votului să nu se realizeze”, era declarația din 2011 a lui Victor Ponta, astăzi uitată, despre votul prin corespondență. „Soluția corectă din punctul de vedere al Guvernului este o legislație care să permită un altfel de vot, fie votul prin corespondență, fie votul electronic, pentru că trăim într-o epocă modernă”, spunea același personaj la câteva zile după ce luase o bătaie zdravănă la alegerile prezidențiale.

Declarațiile contradictorii ale lui Victor Ponta, un politician care nu e renumit în nici un caz pentru consecvență și iubire de adevăr, nu surprind poate prea mult. Dar sunt relevante fiindcă sunt simptomatice pentru un fenomen bine reprezentat și la nivelul altor colegi de clasă politică: teama. Nu teama de fraudă electorală, ci teama de alegători. Teama era prezentă și când domnul Ponta anunța, în numele partidului pe care-l conducea, o împotrivire crâncenă la votul prin corespondență și când, speriat de valul care-l spulberase, promitea grăbit vot prin corespondență, ba chiar plusa cu votul electronic.

Ulterior, lucrurile au revenit încet în matcă, teama a mai dispărut și votul pentru românii din străinătate nu a fost încă reglementat, deși a trecut un an de la alegerile prezidențiale. Când DNA a început să cerceteze dosarul votului din diaspora în 2014 și când lumea a început să se agite că trece termenul-limită până la care trebuie modificată legislația pentru a fi folosită în anul care urmează, s-au trezit din nou și onoratele partide din letargie.

PSD nu a vrut niciodată să faciliteze votul românilor din diaspora și, din perspectiva urmăririi interesului propriu, partidul poate fi înțeles dacă privim rezultatele obținute de acesta în străinătate. Mesajele directe sau indirecte venite dintr-o anumită zonă politică au mers până la a susține că aceia care nu locuiesc în țară nici n-ar trebui să aibă drept de vot, deși motivele invocate nu stau în picioare la o analiză constituțională și rațională elementară, rămânând mai degrabă în spiritul afirmației din anii ’90, aceea că unii „n-au mâncat salam cu soia”. După ceea ce s-a întâmplat în 2014, partidul nu și-a mai permis să se opună pe față, așa că s-a trecut de la războiul deschis, asumat, la un fel de gherilă procedurală: sabotare discretă, dublată de declarații de bune intenții. Principiul a fost simplu: încurcă și întârzie cât de mult poți, iar când nu mai ai cum să eviți, laudă-te că tu ai făcut.

Pe de altă parte, electoratul lui Klaus Iohannis și al PNL are alte așteptări în ceea ce privește votul pentru românii din diaspora. Nu doar la nivel de principiu, ci și fiindcă impresia publicului este că președintele Iohannis și-a câștigat funcția tocmai datorită acestora (ceea ce e doar parțial adevărat, dar imaginea e mai importantă uneori decât analizele nuanțate). De aceea, s-a creat senzația că PNL are o datorie de onoare în acest sens, că e principalul actor care trebuie să se zbată pentru rezolvarea problemei și, în consecință, vinovat pentru un eventual eșec. Din păcate, a părut că liderii PNL și-au dat seama foarte târziu de acest lucru.

E adevărat că PSD are o majoritate confortabilă în Parlament. E adevărat că în comisia specială care trebuia să propună un proiect sunt doar cinci liberali din cincisprezece membri și că ei nu ar fi putut nici să promoveze, nici să împiedice un proiect. Dar acestea sunt lucruri de care puțini alegători sunt cu adevărat interesați. E greu să impresionezi poporul cu detalii tehnice. Putea președintele Klaus Iohannis să facă mai mult? Probabil că, în mod direct, nu. Dar avea suficiente mijloace de a-i pune pe opozanții votului la distanță într-o situație defensivă fără ieșire. S-a ratat un moment prielnic, iar greșelile nu au fost nicidecum cele care țin de un stil de comunicare mai reținut și mai puțin colorat decât al predecesorului său, ci, mai grav, de abordarea strategică.

În cele din urmă, dintr-o problemă națională de procedură democratică, votul pentru românii din străinătate a ajuns mai mult o problemă de imagine pentru partide. Cum însă imaginea înseamnă voturi, efectul pozitiv e că lucrurile par să meargă spre rezolvare. Totuși, soluția propusă reprezintă, în opinia mea, doar un prim pas, mai ales că, așa cum e construit acum întregul edificiu legislativ electoral, votul prin corespondență ar avea consecințe mai importante pentru alegerile prezidențiale și europarlamentare, și mai puțin asupra celor parlamentare de anul viitor.

Riscul major este ca, dacă se produce o dezamăgire inițială a alegătorilor referitor la modul în care funcționează o astfel de lege, ideea votului la distanță să rămână șchioapă și să fie îngropată pentru mulți ani, iar milioane de cetățeni români din străinătate, care acum încă stau cu sufletul alături de România, să se retragă afectiv din toată această poveste. După depopularea fizică, aceasta ar fi cea mai mare depopulare bruscă a țării din ultimii ani, o depopulare de ethos românesc. Într-o lume care se schimbă rapid sub ochii noștri, de asta trebuie să ne temem mai mult, nu de un amărât de vot prin corespondență.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe