Privind peste umăr

Andrei C. Șerban Publicat la: 03-11-2015

Volumul Radicalitate și nuanță semnat de Mircea Martin este, din multe puncte de vedere, un demers științific necesar. Însumând eseuri dedicate celor mai influenți critici români, cartea lui Martin este un proiect de amploare ce propune, pe de o parte, cartografierea celor mai influente direcții ale criticii autohtone, pe baza unor aprecieri obiective asupra evoluției modalității de percepere a actului literar, iar, pe de altă parte, relevarea caracterului indispensabil al paradigmelor critice din secolul trecut, cu scopul de a regândi critica viitorului și viitorul criticii.

În viziunea lui Martin, nici o reabilitare a discursului analitic nu poate rezista printr-o asumare a unei autonomii ideologice, ea nefiind decât locul geometric al unor tendințe sub semnul cărora stau demersurile critice de altădată, deja cristalizate în lecturile cercetătorului. Nu întâmplător, eseul care încheie volumul și care, totodată, îi și dă titlul acestei culegeri propune o restabilire a paradigmelor critice fundamentate nu pe un radicalism tranșant, ci pe o viziune nuanțată asupra cercetărilor științifice în plan literar, cu scopul de a reliefa subtilitatea demersului analitic, dar și fragilitatea opiniilor nepărtinitoare, ce se doresc autosuficiente. Ca urmare, o cultură fără nuanțe devine o cultură ierarhică și lipsită de intuiție, vine să ne sugereze Martin, văzând în nuanță nu doar un barometru al modernității asumate, ci și o rafinare a filtrului percepției, prin intermediul căruia schimbările de paradigmă sunt mai ușor sesizabile. Nuanța și conștientizarea acesteia vin să destabilizeze premisele unei mentalități autolatre (sau, dacă tot vorbim despre autorul unui studiu remarcabil cu privire la modul în care Călinescu se raporta la spațiul autohton, ale unei mentalități complexate), care poate nu a depășit încă sindromul formelor fără fond, al ambalajelor inedite în interiorul cărora nu zac decât vestigii ale propriei îngustimi.

Intuind eventuala raportare complexantă a conaționalilor asupra modalităților de percepere a propriei culturi, Mircea Martin spulberă deseori falsa aparență de diletantism pe care o conferă nuanța, privind-o nu ca pe un vehicul al indeciziei și al neprofesionalismului, ci, mai degrabă, ca pe o marcă a unei maturități binevenite: „Nevoia de nuanțe nu implică neapărat indecizie sau incapacitate de opțiune. În ordine intelectuală, ea înseamnă cel mai adesea nevoie de exactitate și de justețe”. Încheind într-o asemenea manieră un volum care-i adună pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Matei Călinescu, Romul Munteanu, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu și alții, pledoaria pentru nuanță pe care Mircea Martin o realizează în această carte devine o motivare a demersului său de cartografiere, conferind fiecărui element pe care-l abordează aici o însemnătate imposibil de neglijat. Prezentul, ca parte a unui demers cronologic al evoluției criticii autohtone, nu este neapărat un apogeu care detronează întreaga cercetare anterioară în plan literar, ci doar un element care capătă valoare numai printr-o permanentă revalorizare a ceea ce îl precedă. Cu alte cuvinte, dacă va exista o paradigmă critică sănătoasă, aceasta nu va fi capabilă decât în urma unui demers de recuperare, de redescoperire și revalorizare a trecutului. Așa cum, în spațiul literar românesc, discursul analitic actual nu poate supraviețui fără demersul călinescian, ne sugerează autorul, tot astfel, viitorul trebuie să fie pus sub semnul alchimizării fostelor structuri. Privind mereu peste umăr, punând în balanță și nuanțându-ne discursul critic anterior, ne putem consolida o viziune corectă și obiectivă a capacităților analitice, de sondare a cercetărilor ulterioare.

De aici pornește o altă dimensiune a cărții de față, și anume calitatea comentariilor aproape didactice aplicate pe scrierile celor mai importanți critici români, comentarii prin care Mircea Martin semnalează necesitatea unei (re)familiarizări cu trecutul, a unei incursiuni în sânul fundamentelor critice pe plan național, fără de care viitorul nostru nu va putea sta decât sub semnul unui radicalism steril. Cartea lui Mircea Martin devine, în acest sens, nu doar o pertinentă analiză a resurselor noastre în plan critic, ci și o pledoarie închinată capacităților culturii române de a se valoriza prin autocunoaștere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe