Printre meandre: Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar

Constantin Piștea Publicat la: 03-11-2015

Mă vait că, oricât ar repeta Radu Aldulescu povestea din decembrie ’89, cu trecerea falsă de pe un mal pe altul, mulți tot nu vor pricepe. Și oricâte destine ar dăltui în piatra tranziției românești către nimic, lumea va rămâne aceeași, „cu legi făcute de curve pentru curve. Un sistem astfel conceput, având mentalitatea irepresibilă, insinuantă a vaginului care procură plăcere contra cost”.

Istoria lui Emanuel Victor Calomfirescu, un țăran din Gogoșu, o localitate amărâtă din Oltenia, țăran care se ridică după ce colaborează cu Securitatea și duce compromisul la rang de artă, adaptându-se vremurilor în care înmugurea neocomunismul, așadar istoria acestui țăran ajuns după ’90 patronul unui trust de presă și candidat la prezidențiale nu este inedită. Au abordat-o și alți scriitori (cel mai recent, Cristian Teodorescu, în Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui), fără ca efortul lor să aducă revigorarea literaturii, să ceară tiraje peste tiraje și să implore prezența scriitorilor la lecturi publice. De altfel, am impresia că Radu Aldulescu nici nu scrie, aparent, aceeași poveste, de vreo trei romane încoace, pentru a determina vreo schimbare ori pentru a impresiona, ci pentru că el însuși se simte trădat visceral de o societate care trăiește în continuare cu frică. Aceeași frică din cele 10 luni în care personajul său principal de aici se afla închis în penitenciarul de la Colibași, când „Oamenii sunt cuminți și la locul lor, integrați, până și ăia din pușcării. Nimănui nu-i arde de revoluții. Lumea are copii, familii, slujbe, case, milioane de apartamente pentru țărănimea muncitoare, în lanuri de blocuri înșirate de-a lungul bulevardelor. Lumea are chiar și ce pune pe masă…”

Emanuel Victor Calomfirescu fuge din Gogoșu cu sictirul băieților lui Moromete. Urăște pământul și munca aspră pe care o implică. „Acolo-i plânsul și scrâșnirea din dinți: un iad și o amărală din care toți dau să fugă, mai aproape, în fabrici și pe șantiere, sau mai departe, ca el, învățând carte și învățând mai ales cum să câștige o pâine mai ușor.” Devine profesor, martor în Pepinieră – celula disidentă a maestrului Vergilius, un personaj tolerat până la un punct –, colaborator, pușcăriaș, după care se ridică pe umerii fricii sale și ai dorinței compensatorii de reușită până la statutul incredibil de patron de presă și candidat la prezidențiale. Publicația sa, Glasul Revoluției, pe care o rupe de principiile maestrului său, este exact Gastronomul din Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui, un mijloc la îndemâna politicienilor vopsiți. Cum vopsită este și societatea, și bucuria generală, pe care naratorul o aseamănă cu un șir de orgasme: „Vremurile se dăduseră peste cap dezgolindu-și bucile apetisante, declanșând orgasme-n lanț: democrație, libertate, deschiderea granițelor, promisiuni de belșug și bunătate”.

E mare lucru să ții ochii deschiși în așa dezmăț și să-ți dai seama că totul nu e decât o poleială, sub care se ascund compromisul, frica, falsitatea și perversiunea. Emanuel se adaptează la tot acest univers vânzând gogoși prin Glasul Revoluției, care revoluție apare aici, și nu doar aici, ca o uriașă gogoașă livrată românilor, din care fiecare a mușcat, mai mult sau mai puțin, așa cum a gustat și din ceea ce naratorul numește „rahatul comunismului”.

Emanuel avansează învățând din mers regulile strâmbe ale sistemului și își certifică aptitudinile cameleonice inclusiv în viața intimă: se iubește cu „purcica lui scumpă” mai degrabă din interes (Luiza avea părinți cu stare și conexiuni), însă, când lucrurile nu merg așa cum ar trebui, se refugiază în brațele „nășicii”, Beatrice. Aici ar fi o altă cheie de interpretare, cu Emanuel în colțul triunghiului dantesc, alături de Beatrice și Vergilius, cu trădarea maestrului și alinarea în brațele „nășicii”, al cărei ultim rol este să-l treacă pe Emanuel dincolo.

Cine are urechi de auzit să audă. Cam asta cred că strigă Radu Aldulescu în ciclul romanelor sale dedicate saltului de la comunism la neocomunism, plimbându-și personajele prin aceleași cicluri de întâmplări, măcar de le-ar pricepe cineva sensul. Subtil, unele figuri, precum Robert Stan sau Laurian Susanu, trec dintr-un roman în altul (Îngerul încălecat, Cronicile genocidului, Istoria Regelui Gogoșar), evidențiind „coborâșurile și suișurile vieții, destinului, deh, meandrele…”

Impresia mea este că Radu Aldulescu plânge la fiecare roman de genul acesta. Un vaiet pe care e greu de zis cine-l mai aude.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe