Elite și sociabilități la începutul secolului XX

Andi Mihalache Publicat la: 03-11-2015

Marți, 20 octombrie 2015, Editura Universității „Al.I. Cuza” a lansat volumul editat de Claudiu-Lucian Topor, Alexandru Istrate și Daniel Cain, Diplomați, societate și mondenități. Sfârșit de „Belle Époque” în lumea românească. O carte care leagă Belle Époque-ul de lumea diplomaților poate să împartă publicul în cel puțin două tabere: una mai interesată de La Belle Époque, iar alta, de politicile externe ale acelui timp.

Rememorând acei ani, Stefan Zweig, născut în 1881, scria despre „o lume a statorniciei”, când Europa Centrală și Occidentală credeau că intră în zodia vieții fără sincope, griji sau traume. Graba era un semn al lipsei de eleganță și nici o revoluție nu amenința orizontul. Viitorul fiind rezolvat dinainte, de micile economii ale generațiilor anterioare, copiilor li se puneau în leagăn polițe de asigurare. Iar cum bogăția o savurai având-o, și nu afișând-o, oamenii cheltuiau mult mai puțin decât și-ar fi permis, tocmai pentru a întreține distanțele simbolice dintre clasele sociale. Țineau la mitul stabilității generale, din cauză că acesta le garanta propria poziție, așa modestă, poate, cum era. Neprevăzutul era și el cuantificabil, trecând oricum drept o obscenitate, o anomalie datorată altora. Dacă vreo criză izbucnea pe undeva, ea se consuma cu siguranță peste mări și țări, unde englezii aveau ceva de împărțit cu burii (1899-1902), sau mai aproape, prin Balcani, unde războiul dintre bulgari și sârbi era câștigat de greci (1913). Așadar cum ar trebui oare să înțelegem frumosul volum realizat de cei trei colegi ai noștri?

La debutul secolului XX, lumea își flexibiliza, vrând-nevrând, granițele sociale, dar nu spre bucuria celor care se trezeau peste noapte că aveau mai mulți egali decât cu o zi înainte: se observau înmulțirea noilor îmbogățiți, dar și atmosfera generală, mai demofilă și mai consumistă. Prin urmare, diferențierile și ierarhiile erau reinventate continuu, dar mai mult comportamental și imagistic. Și ca să exemplific noile codificări ale mondenității, mă refer la memoriile Annei de Noailles, care povestește că, la scurt timp după decesul tatălui, își plimba mama într-un parc, fiind îndeaproape urmărite de niște indivizi cu cărți de vizită în mână. Cine să fi fost ei? Erau agenții caselor de modă pariziene, care voiau să își plaseze oferta, adică trecerea de la rochii de un negru mat, călugăresc la unul mai strălucitor, mai monden, de reîntoarcere în societate. Dar pilda cea mai apropiată de volumul în discuție ne-o dă chiar Nicolae B. Cantacuzino, ambasadorul nostru la Viena între 1895 și 1909. Subliniind stricta reglementare a codurilor de comunicare gestuală, diplomatul nostru se referea la canapelele care, la recepții ori baluri, erau rezervate strict unor principese ca Pauline von Metternich (1836-1921), imprudența ambasadorului spaniol de a se așeza alături de o asemenea persoană pentru o scurtă discuție părând o mare ofensă.

De ce trebuie să citim această carte? Ca să căutăm multe altele la fel. În atmosfera de Belle Époque, doi analiști de-ai lui Caragiale, Lache și Mache, apostrofau guvernul dintr-o cafenea, glosând totodată despre poezie, microbi, electricitate și darwinism. Însă ceea ce noi numim „lumea bună” își recrea contururile, găsindu-și noi delimitări și alte embleme care s-o reprezinte, s-o facă oarecum inconfundabilă. Iar mediul cel mai potrivit pentru o asemenea redimensionare era cel diplomatic, întrucât persoanele care îl compuneau participau nu doar la recepțiile de profil, la petrecerile cu uniformă, ele luând parte la mai toate agapele protipendadelor de orice specie. Din cele scrise în acest volum se desprinde așadar profilul unui grup mai exclusivist, diplomații, care se remarcau prin atitudini și ritualuri pe care le „exportau” și în afara cadrului profesional. Astfel, sub aparențele festive, se combătea un puseu egalitar, grație căruia orice privilegiu și orice unicat își dobândeau foarte repede surogatul, imitația, „geamănul” destinat consumului popular. Semantica manierelor se recalibra și de la acest nivel, diplomatic, noile obiceiuri fiind preluate prudent de elitele noastre, spre a se sugera că „a fi altfel”, nu foarte la modă, însemna că nu vrei să te situezi la nivelul omului comun. Din intervențiile adunate în acest tom răzbate ideea că abia neparticiparea la ultimele mode îți conserva un statut superior. Iar lumea diplomației nu populariza ceea ce-i ieșea în cale. Ea filtra, cenzura și esențializa anumite conduite, formând o ambianță propice preluării selective a gusturilor și tendințelor de ultimă oră.

Oare oamenii din vremea vasului Titanic erau convinși că intrau realmente într-un alt timp, care curgea cu o viteză sporită? Ori poate că Belle Époque-ul este doar o reprezentare tardivă și anacronică a istoricilor. Cititorii volumului de față sunt aceia care vor decide. Ea nu este o simplă cronică de moravuri, ci fresca unei epoci văzute în profunzime, prin eforturile diplomatului de a se reinventa, nelăsând ca masificarea cu aparențe democratice să-i fure atributele, distincția, meritele, individualitatea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe