Povești de îngrozit copiii

Angelo Mitchievici Publicat la: 03-11-2015

După succesul repurtat cu Gomorrah în 2008 despre Camorra napolitană, film desfăcut de orice eufemisme eroice și polițisme lirice, și radiografia pe care o face societății italiene a divertismentului în Reality (2012), în Il racconto dei racconti (Povestea poveștilor) Matteo Garrone virează surprinzător către fantezia debordantă a unei fairy tale aparte.

Compus sheherezadic din mai multe povești legate, în primul său volet, filmul posedă intriga tipică a basmului. O regină (Salma Hayek) își dorește nespus de mult un copil pe care regele (John C. Reilly) nu i-l poate da.

Rețeta vine de la un necromant care îi oferă o soluție complicată: regele trebuie să ucidă un monstru acvatic, iar regina trebuie să-i mănânce inima gătită numai de către o virgină. Totul se întâmplă conform planului, doar că regele moare în confruntare, iar virgina care pregătește prânzul rămâne însărcinată, asemenea reginei, de altfel, ambele născând în decurs de o zi, aceeași zi, doi băieți albinoși, Elias (Christian Lees) și Jonah (Jonah Lees), care, după toate aparențele, sunt gemeni, cum gemelară e și relația lor, care aduce puțin cu cea din Prinț și cerșetor al lui Twain. Dacă avem în acest episod toate ingredientele basmului, story-ul se nuanțează în cea de-a doua poveste, unde regele interpretat de Vincent Cassel, trăind într-un libertinaj înfloritor, se îndrăgostește de vocea paradoxal tânără a unei bătrâne, Dora, care, împreună cu sora ei, Imma, reușește să-l ducă de nas pe înflăcăratul amorez regal prin tot felul de strategii astuțioase.

Basmul care adoptă pe alocuri stilistica de fin amors trubaduresc și galanteria de roman cavaleresc glisează aici decameronic spre anecdoticul boccaccesc, plin de astfel de amuzante glisade amoroase încuscrite cu chaucerienele Canterbury Tales. În ciuda faptului că limba filmului este engleza, aerul și spiritul poveștii sunt italiene – nu mai puțin de cinci scenariști au tricotat povestea: Ugo Chiti, Matteo Garrone, Massimo Gaudioso, Giambattista Basile și Edoardo Albinati. Comicul pus în erotism cu sprințare suceli și încurcături de alcov, bizareriile unui rege (Toby Jones) care crește un purice până la dimensiuni colosale dintr-un sincer și ușor patologic atașament, transformarea unei bătrâne ofilite într-o amantă dezirabilă la adăpostul nopții și, ulterior, printr-o vrăjitorie, într-o fermecătoare prințesă, un circar care o salvează pe prințesă mergând pe sârmă etc. fac loc la ceva ce este dincolo de grotesc, de burlesc, de funambulesc, un fel de cruzime subțire ce se insinuează subtil și perfid în „basmul” lui Garrone.

Uneori, apar reflexe din fanteziile necrofor-caricaturizate ale lui Tim Burton, care, cu toată recuzita sa rocambolesc-mortiferă de carnaval, rămâne un spirit luminos față de Garrone, care ascunde mai multă melancolie și ceva din cruzimea cu care comicul camuflează tragicul aruncându-l în derizoriu, deși regizorul nu împinge lucrurile dincolo de convenția genului, cum o face, de exemplu, Angela Carter.

Cu alte cuvinte, nimic din fanteziile de colegiu anglican din Harry Potter, nimic din heroic fantasy-ul tolkinian. Mai degrabă un basm trist, care este adus din condei ca să arunce un zâmbet și să șteargă o lacrimă. Tocmai ezitarea de a da o direcție clară evoluției întâmplărilor către un happy end neproblematic și menținerea unei ambiguități neliniștitoare a spectrului eșecului marchează particularismul acestui basm.

Un singur episod pentru a evoca ironia insidioasă a filmului lui Garrone. Descoperind în patul lui o bătrână hidoasă în locul acelei belezza promise, regele pune ca aceasta să fie aruncată pe fereastra castelului. Bătrâna cade ca un sac de cartofi, dar norocul îi surâde, rămânând agățată în cuvertura în care fusese învelită. Vrăjitoarea care o descoperă o transformă într-o tânără de o frumusețe uluitoare, care atrage privirile regelui plecat la vânătoare. La nunta acesteia, sora sa este invitată și, odată revelat secretul reginei, ea găsește insuportabilă despărțirea și produce un scandal care o aruncă pe străzi, unde decide să-și înlocuiască pielea și convinge un meșter, cu bijuteriile rochiei de împrumut, să o jupoaie, în speranța unei regenerări care nu va mai avea loc, străbătând astfel străzile burgului, spre oroarea locuitorilor ei. Paradoxal, cruzimea nu se află în această anecdotă atroce despre vanitate, ci sublimată în gesticulația reîntâlnirii dintre cele două surori, una întinerită, alta cotoroanță, în contemplarea degradării fizice în oglinda frumuseții pierdute, în degetul chinuit și opărit, introdus pe gaura cheii ca zălog amoros pentru regele înfierbântat, în toate aceste dorințe care nu se pot împlini fără un preț mult prea mare.

Fantezia lui Garrone se joacă la confiniile cu hazardul și indeterminarea, morala nu se lasă citită ușor – dacă există una – și poate că tocmai aceste lucruri lasă misterul incontrolabil al vieții cu absurdismele ei să pătrundă în miezul poveștii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe