Două Veneții și o înscenare de Adrian Tamaș

Dana Țabrea Publicat la: 03-11-2015

Premiera Frumos este în # septembrie la @ Veneția e un spectacol frumos, prilejuit de întâlnirea dintre regizorul Adrian Tamaș și video-artistul Andrei Cozlac, revigorând atmosfera scenică a Ateneului Tătărași.

Caracterele accentuate maziliene devin „antieroi”, regizorul folosind roluri duble, voit tușate sau artificioase pentru cele două personaje. Spectacolul evidențiază la nivel conceptual dezacordurile dintre trecut și prezent, dintre contururile unor situații reconfigurate ca stări (fapt actual, speranță sau amintire), iar la nivel de construcție, atmosferă sau tehnic: fondul melodic contradictoriu (cum ar fi o notă gravă susținută, urmată de ritmuri tribale, apoi muzică electronică – IDM); suprapunerea planurilor spațio-temporale, detașarea spectaculară, grația și parodia; decorul redus, apelând în schimb la proiecție realistă și oniristă, light design și sound design funcționale; mișcarea scenică simplă, ușor geometrizantă, fantezistă; asortările spiralate (de la ochelarii lui de soare la brățara și ciorapii ei, de la poșetă la primul scaun, de la cel de-al doilea scaun la mănuși etc.), creionând obsesiv o atmosferă în albastru și galben. Toate acestea constituie argumentele unei producții minuțios elaborate.

Rezultanta nu e scutită de inegalități ori substrat, ceea ce intuim chiar din titlu, Frumos este în septembrie la Veneția de Mazilu primind un hashtag (simbolul numeric #, provenind din latinescul libra pondo) și un @, simbolul de bază pentru adresele din comunicarea electronică de astăzi, provenind din latinescul ad („înspre”; numeric: „aproximativ”). Temporalitatea și spațialitatea nu numai că devin din determinate („septembrie”, „Veneția”) altfel delimitate (astăzi, Veneția, Italia/lacul Veneția, Iași), ci marchează o recontextualizare dramatico-absurdă a tragicomediei.

În economia spectacolului, primul act este cel mai reliefat, introducând vizual, sonor și coregrafic cele două Veneții. Veneția din prim-plan e actuală, locul unde protagoniștii călătoresc și se cunosc, cea din plan secund e virtuală. De aici personaje-umbră (actorii din dublu rol) anticipând o viață conformistă, suficientă, prozaică, 10 ani mai târziu, la Iași. Pentru ca, ulterior, planurile să se schimbe (prim-planul ajunge secund, iar virtualul real) pe un ton similar: interpretare intenționat forțată, pliată pe posibilitățile actoricești. Regizorul jonglează cu dimensiunile temporalității supuse parodiei, insistând asupra insuficienței prezentului, dintr-o nevoie paradoxală de acum-ul risipit între trecutul imediat și viitorul imediat, între ipostazele psihologice ale dimensiunilor temporale (așteptare, amintire, anticipare, speranță, idealizare prin reactualizare).

Un spectacol-colaj, adaptarea reunește comedia într-un act Frumos este în septembrie la Veneția (primul act), dramatizarea prozei scurte Ce ne mai cumpărăm? (intermezzo) și tragicomedia într-un act Inundația (al doilea act format din mai multe momente). Schema narativă e simplă: cuplul secund trece în prim-plan, degradarea emoțională înlocuind entuziasmul juvenil. Mizele lui Mazilu (grotescul valorii și al virtuții mimate, angoase absurde, neant interior) sunt trădate. Cerând mai puțin, Tamaș obține maximum de efect (grimase pe jumătate, chipuri șterse, exaltare inexplicabilă) într-o partitură teatrală ale cărei mecanisme le gestionează laborios, bazându-se pe un concept regizoral valabil fără a fi tratat în mod realist: obiectivarea subiectivității umane și, invers, exhibarea subiectivității în toată splendoarea falsității ei.

El construiește un metateatru în teatru: orice replică poate fi reluată oricum, pentru că replica e însoțită de non-emoție, iar personajele sunt doar copii ale altor personaje. Metatextul întrevăzut este unul mazilian (Proștii sub clar de lună) sau shakespearian (craniul din Hamlet, așezat ironic lângă șevaletul pe care pictura abstractă ori portretistică se formează prin proiecție) și chipul sculptat al artistului actual, așezat simetric. Cu discrepanțe voite între text și acțiune scenică, între actor, rol și personaj. Și destul de paradoxal.

Cu cât crește intriga în intensitate, cu atât personajele devin mai insipide. Candorii absurd asumate (Ana Hegyi, într-un mult așteptat contre-emploi) îi urmează candoarea corozivă (Beatrice Volbea), în ton cu elanul debutului (Arun Cotic) și cu cinismul sec (Cătălin Cucu). Mimarea naivității ori a rafinamentului, efort ori nonșalanță frustă accentuate în rolurile feminine, respectiv masculine. Cu cât e mai inconsistentă consistența textului mazilian și mai curată cangrena replicilor sarcastice, cu atât e mai bogată în nuanțe „pictograma” spectacolului, completând decorul, replicând personajele prin proiecție.

Spre mijlocul spectacolului de o fluență considerabilă datorită videoproiecției și coregrafiei, cele două planuri tind să se suprapună, actorii din spate ieșind la rampă mai mult decât cei din față, apoi jucând simultan; imaginile dau flux după flux, după care reflux, astfel încât atenția se pierde inevitabil în intervalul dintre controversă scenică și reprezentare/filmare, gest și obiect.

După acest punct culminant, din nou sugestiv Veneția, în timp ce femeile sunt ridicate din fața inundației căminului conjugal (pierdere de sine în asaltul de produse, comenzi și facturi, într-o societate consumistă, a dragostei reamintite/sperate/consumate) și purtate înspre culise în geamantane de tip troller. Aspirația către artă și alte bunuri le este în mod satiric transportată de figura misogină la lucru într-un mod care denotă dezumflarea cuvintelor mari, gonflate în adevăruri de lux, demascarea imposturii umane, dizolvarea în indiferență.

Un final imprevizibil și concluziv: nici măcar un singur detaliu nu e întâmplător (stâlpii de demarcație, proiectați pe verticală circumscriu un univers uman limitat – aici și acolo, atunci și acum). Adrian Tamaș demonstrează cum, pentru a reuși o regie, are nevoie de asocierea cu un domeniu conex și de stăpânirea aparatului tehnic.

Frumos este în #septembrie la @Veneția, după Teodor Mazilu.
Regia și scenografia: Adrian Tamaș.
Distribuția: Ana Hegyi, Beatrice Volbea, Arun Cotic, Cătălin Cucu.
Coregrafia: Beatrice Volbea.
Concept video: Ioana Bodale, Andrei Cozlac.
Premiera: 27 septembrie, Ateneul Tătărași.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe