Breaking News

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 03-11-2015

Există și se manifestă periodic la noi o veche tendință spre imitație și reduplicarea în condiții românești a unor modele străine considerate ca fiind deopotrivă prestigioase și centralizate.

Efortul de sincronizare cu literaturile occidentale este important în ecuația modernizării poeziei și prozei românești, iar E. Lovinescu a făcut din el o axă a sistemului său critic și, totodată, a evoluției literaturii noastre. Această raportare cvasipermanentă la termeni non-autohtoni n-ar trebui să ducă însă la concluzia eronată că specificitatea românească se suprapune celor occidentale, mai exact, că istoria socioculturală care modelează literatura autohtonă este aceeași cu istoria socioculturală care modelează literatura franceză. Imitația nu implică identitate decât la modul formal și secvențial. În „spatele” termenului imitator se află o cu totul altă istorie decât cea care a făcut posibil termenul imitat.

Iată de ce, după sincronizarea modernistă din epoca interbelică, istoriile paralele din Europa postbelică au modelat tipuri diferite de literatură: unele – cele occidentale – în interiorul unei epoci democratice, fără control etatist, fără cenzură, fără ingerința unei ideologii unice, iar altele – precum cea română – în interiorul „lagărului socialist”.

Comparația între termenul literar românesc (și, în general, estic) și cel vestic (și, în general, democratic) ne face să acceptăm evidența. Ceea ce s-a întâmplat în literatura română în intervalul istoric 1948-1989 nu poate fi asimilat cu ceea ce s-a întâmplat în literatura franceză în același interval. Generațiile ’60, a lui Nichita Stănescu și Nicolae Breban, și ’80, a lui Mircea Cărtărescu și Cristian Teodorescu, au apărut în condiții istorice specifice. Căci specificul nu este etnic și etnografic, cum îl vedeau tradiționaliștii, ci unul istoric: o epocă totalitară în care neomodernismul „șaizecist” și postmodernismul „optzecist” reprezentau, iarăși, eforturi ale literaturii române de a se sincroniza cu stadiile normale de evoluție din literaturile occidentale. Eram din nou „în urmă”, după intervalul realismului socialist, și aveam să recuperăm firescul atins de literaturile și culturile din țările libere.

Generația ’90 este prima la care efortul de sincronizare a literaturii noastre nu se mai consumă în interiorul unei epoci totalitare și împotriva ei. De data aceasta, prin Revoluția din decembrie 1989, spațiul social și politic românesc va evolua exact în direcția democratizării și asimilării modelelor occidentale, ușurând enorm sarcina scriitorului lucid de a face același lucru în aria sa de manifestare.

Politicul nu mai este o frână și nu mai constituie un factor de opresiune. El devine unul de presiune, în sensul bun: evoluția societății românești este atât de spectaculoasă, de la momentul decembrie 1989 (Revoluția) la momentul ianuarie 2007 (intrarea României în Uniunea Europeană), încât se poate spune, fără teama de a greși, că istoria postrevoluționară a fost un catalizator al literaturii din aceeași nouă epocă. Pentru că istoria s-a schimbat (de data aceasta, în bine), literatura se face în interiorul dat al schimbării.

De aceea, în ultimii ani, temele „specific” românești sunt în bună măsură convergente cu temele de pe agenda globală: ce se întâmplă în oricare punct de pe harta lumii poate deveni, prin mediatizare și viralizare, prin emoția publică enormă pe care o stârnește, prin reacțiile la cald ale milioanelor și miliardelor de receptori, un subiect pentru un scriitor român. Nicicând lumea noastră nu a fost mai integrată comunicațional decât astăzi și nu și-a schimbat centrii de interes cu mai mare viteză. Breaking News.

Prin urmare, scriitorul român și criticul literar care-i parcurge opera au de conciliat un specific determinat istoric (un altul pentru fiecare cultură națională) cu o epocă în care toate istoriile și specificitățile sunt puse în contact, concomitent, cu fireasca tensiune a alăturării unor diferențe și opoziții.

Istoria noastră distinctă va rămâne distinctivă și ne vom defini în continuare prin ea, spre bucuria patrioților adevărați sau închipuiți și spre necazul celor care, vrând să se debaraseze de românescul din ei, vor constata că le este imposibil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe