Scrisoarea IV. Pigmei și titani

Roxana Patraș Publicat la: 03-11-2015

Dragă Ligia,

Am contemplat vreo lună fotografia de familie pusă pe coperta memoriilor Sabinei Cantacuzino. Toți cei zece Brătieni te privesc cu degajare, aproape conștienți de superioritatea lor gentilică și genetică deopotrivă.

Într-adevăr, cred că fețele lor sunt fără cusur și abia acum înțeleg de ce autoarea pare mai sensibilă la frumusețea fizică, înscrisă de natură pe chipul omului, decât la cea artistică, manifestată accidental în înclinațiile familiei sale. Să-ți dau numai câteva exemple. Din anturajul de la moșia Florica, Anica Davila strălucește în costumul popular pentru că ilustrează „tipul româncei cu ochii mari, negri și dinții admirabili”. Soția lui Eugen Stătescu este „blondă și foarte frumușică”. Stătescu însuși pare „o femeie frumoasă, iubită și răsfățată, caprițioasă și nervoasă”. Cuplul Alexandru Odobescu – Sașa Prejbeanu impresionează de asemenea prin calitățile fizice: „Erau frumoși, înalți, impozanți”. Surprinzător e numai faptul că Sica Tigveanu, mama lui Brătianu, vine dintr-un neam de oameni „mărunți de stat, negri de oacheși ce erau și răi până la nebunie”. Răutatea bunicii s-ar explica printr-o „psihoză specială”, care duce la persecutarea brutală a mezinului și la preferința nedisimulată pentru Dumitru. Sabina crede că tatăl său nu moștenește răutatea și nebunia mamei, dar recunoaște că era un caracter imprevizibil și violent. Dimitrie Brătianu – fratele și… „nefârtatele” Vizirului – era „un om frumos, nu mare de stat, dar subțire și bine făcut, cu părul buclat și cu o pieliță de fată mare [tata-l descria astfel, contimporanii însă spuneau că tata era mult mai frumos]”. După cum ni-l înfățișează Sabina, doar Tache pare a fi blestemat să ducă mai departe hachițele Sicăi.

Iată alți membri ai anturajului. D.A. Sturdza „era mic, bine legat, nu frumos, dar cu o figură expresivă”. În schimb, Kogălniceanu îi apare memorialistei „urât, de o urâțenie simiescă, cu un corp diform”. De departe, Ion Ghica reprezintă însă exemplarul uman care dovedește cât de capricioasă poate fi natura: „Pe cât era de contrafăcut, mic și urât, pe atât era de inteligent, spiritual și plăcut”. Cu acuitate de frenolog, fiica marelui om politic analizează morfologia craniului și talia personajelor sale. Ion Pillat, de pildă, nepotul memorialistei, vine pe lume după 36 de ore de travaliu și cu capul deformat de forceps, ceea ce va constitui un prilej de glumă pe seama înclinațiilor sale poetice. Observând cum se construiește acest cult al sănătății și frumuseții fizice, nu m-a mirat că la moartea omului de stat, ginerele său (doctorul C. Cantacuzino) ia decizia să-i extragă creierul și să-l păstreze. Membrilor familiei li se comunică doar faptul că avea un volum foarte mare, ceea ce Sabinei îi pare un detaliu demn de notat.

Desprins de determinările genetice ale familiei sale și alegându-și pentru căsătorie o tânără cu sânge proaspăt (Pia), I.C. Brătianu însuși manifestă o atenție extremă la ținuta sportivă a odraslelor sale. Toți copiii săi aleargă, vânează, călăresc și, evident, învață pe rupte. Excelența la bacalaureat este un lucru „normal” printre ai lor. Ca atare, scenele din viața familiei selectate în cartea Sabinei Cantacuzino îți pot da impresia unei demonstrații retroactive a principiului politic susținut de Vintilă Brătianu: „Prin noi înșine”. Nu se mai știe însă cu câtă suferință a ajuns micul Vintilă la formularea acestei idei. Firea lui sensibilă îl îndeamnă spre ispitele panoramei, patinajului și plimbărilor la șosea, astfel încât clasa a II-a de liceu o trece „fără strălucire”. Chiar dacă arătase o pornire naturală spre artele plastice, abia la Paris se întâlnește fiul risipitor cu adevăratele modele, luând lecții de la Nadar, celebrul fotograf al lui Baudelaire, Doré, Gauthier, Dumas-tatăl, Liszt ș.a. Dar tânărul cu înclinaţii boeme este repede forțat să devină un elev model și să se înalțe la standardele de performanță obișnuite ale clanului. Cine poate bănui cât de greu i-a fost ca, prin el însuși, să-și reprime pornirile artistice? Presiunea familiei e așa de mare, încât Vintilă ajunge să o suspecteze și pe soția lui că ar fi purtătoarea unei eredități încărcate, manifestată deja în persoana cumnatului său, Dinu Stolojan.

Una peste alta, sesizez în considerațiile Sabinei Brătianu atenția deosebită pentru anumiți parametri ai frumuseții fizice: dinții, părul, mărimea ochilor, linia buzelor și mai ales înălțimea. Deși persistă în opinia că membrii familiei sale sunt mai curând „mărunți”, Sabina este corectată undeva de Ionel: „Brătienii sunt înalți și smezi!”. Importantă aici nu e realitatea, ci percepția diferită a celor doi copii despre statura rudelor lor. Montaigne credea, pentru că era el însuși scund, că „frumusețea statului e singura frumusețe a bărbaților. Unde este mărunțime […] nu este nici frumusețe”. Mai ales când faci politică și-ți epuizezi argumentele, înălțimea e un lucru care poate face diferența. Dar legatarul politic și biologic al lui I.C. Brătianu pare să urmărească aici un alt scop, acela de a șterge complet legătura dintre un neam de titani, făuriți ex nihilo și desăvârșiți „prin ei înșiși”, și neamul „mărunt” și „rău până la nebunie” al Sicăi Tigveanu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral