De ce ne lipsește Simon Leys

Bogdan Călinescu Publicat la: 03-11-2015

Au apărut în Franța la Editura Philippe Rey două volume cu și despre intelectualul Simon Leys. Născut în Belgia (Pierre Ryckmans e numele lui adevărat, cu care nu a publicat decât două cărți), Leys a murit în 2014, lăsând în urma lui o operă extrem de diversificată: eseuri politice și literare, de istorie a artei, o antologie a mării, numeroase traduceri (mai ales din Confucius). Sinolog eminent, a fost unul dintre primii și puținii intelectuali care au denunțat crimele maoiste.

Cartea intitulată Les habits neufs du président Mao, publicată în 1971, a trezit din amețeala ideologică numeroși francezi, provocându-i însă și nenumărate animozități din partea breslei intelectualilor, sedusă de delirul senil al dictatorului Mao. Student în științe politice, am citit cărțile lui Leys despre totalitarismul chinez și m-am amuzat să compar într-o lucrare luciditatea lui cu miopia unora, precum celebrul Philippe Sollers sau inefabila Maria-Antonietta Macciocchi, autoarea unui impozant volum intitulat De la Chine și cu care Leys s-a confruntat într-o emisiune (Apostrophes, 27 mai 1983) a lui Bernard Pivot, ce a rămas în analele televiziunii. În cursul acestei dezbateri, Simon Leys a pronunțat o frază ce rezuma foarte bine angajamentul comunist al intelectualilor din acea perioadă: „Că există idioți care să spună idioțenii e în firea lucrurilor, precum mărul ce face mere. Însă problema e că există cititori care să-i ia în serios”. Câțiva ani mai târziu, Jean-François Revel scria și el că nu are o explicație logică pentru atracția intelectualilor spre totalitarism și că, din păcate, aceștia sunt citiți și luați în serios de multă lume… Pentru Leys, „stângismul maoist e un pur joc al intelectualilor parizieni”.

Îndrăgostit de ocean, pasionat de corăbii și, în general, de aventurile pe mare, Leys se stabilește pe o „insulă”, la începutul anilor ’70. În Australia va continua să scrie și să întrețină o corespondență regulată cu mai mulți prieteni, printre care eseistul Pierre Boncenne. Quand vous viendrez me voir aux Antipodes. Lettres à Pierre Boncenne e prima dintre cărțile ce au apărut acum câteva săptămâni, a doua fiind o biografie intelectuală (Le parapluie de Simon Leys) a lui Boncenne consacrată lui Simon Leys. Cartea de corespondență e o mină de citate și o sursă inepuizabilă de idei. Boncenne și Leys discută cu har despre toate subiectele posibile: de la pictura chineză la romanele lui Jules Verne, de la arta pescuitului la filosofia lui Cioran, de la femei și dragoste în general la stilul lui Cervantes, de la Vargas Llosa și Revel la tehnicile navigației. Mi-e greu să le redau cititorilor doar câteva mostre din acest subtil și delicios dialog (sper că volumul va fi tradus și în România). Aș putea umple mai multe pagini doar cu referințele bibliografice pe care și le schimbă autorii. Cărți – mai ales romane și eseuri – din lumea asiatică pe care Leys o cunoaște la perfecție, dar și din partea anglo-americană.

Încă din primele pagini, Leys e uimit de perseverența unor filosofi („Oamenii politici spun o mulțime de prostii și filosofii la modă îi imită, făcându-i să scrie cărți deprimante”). Un exemplu e Alain Badiou, care încearcă să revigoreze marxismul. Însă Leys găsește prin ironie și umor un antidot pentru sinistrul Badiou: „În cărțile lui figurează la loc de cinste Robespierre, Saint-Just, Babeuf, Marx, Engels, Troțki, Lenin, Rosa Luxemburg, Stalin, Mao, Tito, Che Guevara și mulți alții… Sunt totuși revoltat! Ce nedreptate! Numele lui Pol Pot nu figurează în panteonul badiolian!”. „Textele filosofice ale lui Badiou despre maoism”, continuă Leys, „sunt construite pe soclul ignoranței invincibile a experienței istorice”.

Una dintre plăcerile sinologului e să taie lemne. Într-o toamnă, abuzând de acest „sport”, își blochează spatele și e obligat să stea la pat o săptămână întreagă. El profită de asta și îl citește pe Cioran: „Aceste minunate Caiete ale lui Cioran (…) sunt într-adevăr capodopera sa!”. Ce diferență între acest filosof „adevărat” și cei „falși”, precum Bernard-Henri Lévy (BHL), al cărui exhibiționism egocentric poate fi citit în fiecare săptămână în revista Le Point. „Aș fi curios să citesc într-o zi corespondența lui Michel Houellebecq cu BHL; e greu de imaginat două persoane atât de diferite: primul e, într-adevăr, nebun, însă autentic, al doilea e orice, dar nici nebun și nici autentic.

La Leys merită să revenim…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe