Iron Maiden și corectitudinea metalică

Lucian Dîrdală Publicat la: 03-11-2015

Nu știu dacă The Book of Souls va fi ultimul (dublu) album cu conținut original al trupei Iron Maiden – sper că nu –, dar profit de apariția lui pentru a debuta în postura de cronicar în branșă. Nu va fi un text foarte obiectiv, pentru că vârsta mea de fan IM este treizeci și cinci – încă de la primul disc –, fără nici o clipă de infidelitate. Totul s-a întâmplat grație Europei Libere – apropo, bune mai erau aparatele de radio Selena, produse de tovarășii sovietici în anii ’80, cinci subgame de unde scurte, zici că voiau să-și submineze propriul sistem. Și, desigur, grație lui Radu Maltopol (alias Radu Teodor), un om despre care generația mea vorbește, din păcate, indecent de puțin.

Muzica de pe The Book of Souls (TBoS) îi place unui „reformist” ca mine, pentru care anii 1982-1983 rămân perioada de vârf a trupei, dar care nu vrea să dezinventeze Seventh Son of a Seventh Son (1988) și nu-și face autocritica după ce ascultă, de exemplu, Brave New World (2000). Dacă au vrut elemente prog care să șlefuiască metalul, asta e, n-o să protestez tocmai eu, harnic ascultător de prog-rock și prog-metal.

Să începem așadar cu sfârșitul. Dacă nu cumva se va dovedi a fi „albumul final”, atunci TBoS va fi mereu celebrat sau blestemat pentru Empire of the Clouds (18’01”), o piesă impozantă cât un dirijabil și mare cât un imperiu. Compoziție a lui Bruce, durează atât de mult pentru că dramele nu pot fi niciodată prescurtate. Sigur că e comparată cu The Rime of the Ancient Mariner, dar mai importantă decât doborârea propriului record de lungime mi se pare perfidia cu care pianul cheamă furtuna și prevestește nenorocirea. Ascultând-o, înțeleg mai bine ceea ce ar mai fi putut fi Iron Maiden.

Celălalt vârf al TBoS este, pentru mine, a doua jumătate (instrumentală) din The Red and the Black: e ceva de genul „privesc înapoi cu mândrie”, iar pe mine m-au lămurit atât de bine, încât am senzația că, pe la 9’12”, preț de vreo câteva clipe, Steve se crede în Phantom of the Opera – sau poate doar îmi doresc să fie așa? Privită în ansamblu, piesa mi-a plăcut mai mult la primele două-trei ascultări decât la următoarele, poate și din cauza pasajelor de tip brichete-aprinse-în-aer, la viitoarele concerte. Eu, unul, tind să prefer piesele în care luminată este doar scena.

În fine, avem piesa-titlu: ea n-are cum să nu-i placă unui fan IM în formula cu Bruce, indiferent de perioada preferată sau discul preferat. În cazul meu, e un crescendo: mă atrage tot mai mult pe măsură ce îmi devine mai familiară. Ne arată perfect de ce pe peretele oricărui cabinet de istorie a metalului ar trebui atârnată, incorect politic, poza celor șase bărbați albi, anglo-saxoni – despre Nicko știu sigur că e și protestant – și destul de bătrâiori: unul a depășit șaizeci de ani, iar ceilalți se apropie vertiginos. Forța plus armonia instrumentelor egal Iron Maiden, iar vocea întunecată a lui Bruce își bate joc de toate tumorile posibile.

Nu e totul perfect pe acest disc, spune critica; stau adesea prea aproape de trecut, spun și mulți dintre fani. Introducerea la Shadows of the Valley e periculos de aproape de autoplagiat, s-a mai spus. Ambiționându-se să ne ridice în aer și să ne arunce în luptă, Death or Glory își asumă comparația dificilă cu Aces High. Poate că lungimea unora dintre piese le face ceva mai greu de digerat și așa mai departe. Iron Maiden n-au fost niciodată tratați cu indulgență și probabil că i-ar enerva laudele de complezență, dublate de indulgența rezervată veteranilor.

Eu nu mă pretind obiectiv, așa că spun: în multe, în foarte multe momente avem parte de o muzică nemaipomenit de frumoasă (nu, n-am uitat că vorbesc despre metal). Asta mă interesează în primul rând, iar la Iron Maiden povestea e parte din muzică. S-au hotărât să nu ascundă în spatele unei false corectitudini metalice această dimensiune a creativității lor. În consecință, eu cu poveștile lor (și ale altora!) am crescut mare, iar acum îmbătrânesc. Și nu văd nimic rău în asta, deși mă tratez și cu Sabbath și Priest, cu Metallica și Megadeth sau chiar cu vitamine mai noi și mai tari.

Am sperat totuși cu timiditate – la fel ca acum cinci ani (The Final Frontier) – că va veni și un alt tip de strigăt, o izbucnire. Nu a venit, și poate că e mai bine așa: nu pot să predice revolta, când ei înșiși sunt printre arhitecții sistemului. Și totuși, dacă ar simți nevoia, oare ar mai putea să strige? Și după aceea să continue să cânte pentru mine, pentru unii care mi-ar putea fi copii, pentru alții care mi-ar putea fi părinți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe