Belle Époque, toamna, la Budapesta

Ana Ionesei Publicat la: 03-11-2015

M-am pomenit în cea de-a treia toamnă și la a patra oară când citesc Poștalionul roșu (1913) de Krúdy Gyula (1878-1933), ca să constat încă o dată că proza bună e ca vinul, vorba lui Ernst Jünger. În limba română există numai două traduceri, la Editura Univers, și anume romanul menționat (1977, traducere de Adrian Hamzea) și o culegere de povestiri și schițe (Ultima țigară la Calul Bălan, 1987, traducere de Constantin Olariu).

Incursiunea în La Belle Époque maghiară are intensitatea unui paseism ce face casă bună cu parodia, fiindcă personajele, nici artiști, nici amatori, vorbesc și trăiesc exact ca în romane, lăsându-se deliberat inspirați de artă. Pușkin fiind socotit etalonul absolut, au liberă trecere duelurile, aventurile galante și datoria de onoare, iar acela „care nu s-a îmbătat la viața lui, nu e bărbat în lege. Îmbătat fie de vin, fie de dragoste!”, susține doamna Urbanovici, văduva croată care le sponsorizează pe artistele din provincie Klára și Szilvia.

Tabieturile ritualizate, suvenirurile, albumele de amintiri, călătoriile imaginare (prilejuite fie și de imaginile de pe cutiile de ceai) fac parte din stilul de viață al budapestanilor autentici: nobilii scăpătați, domnii-stâlpi de cazinou, burlacii pe jumătate Don Juani, pe jumătate cavaleri rătăcitori, fluturii din lumea interlopă, metresele de conți patrioți și domnișoarele romanțioase.

Dacă plictiseala colosală și escapismul furibund la care erau condamnați Bouvard și Pécuchet ai lui Flaubert erau egale cu diletantismul, ignoranța și neputința lor de a-și afla rostul în viață, peregrinii poștalionului roșu sunt îndreptățiți să se cufunde mereu într-un odinioară care îi individualizează.

Sfidând istoria, dacă nu se trag dintr-o stirpe aristocratică, și-o dobândesc prin aceea că sunt visători pursânge. Domnului Rezeda Kázmér i se arată în cale stafia lui Matei Corvin sau cea a lui Sigismund de Luxemburg, iar în ciuda faptului că nu are o lețcaie pentru de-ale gurii, tot își găsește vreme de născocit pseudonime rezonante, cu care să încheie scrisorile către femei. Doamna curtezană Louise se străduie să reediteze viața marchizei de Pompadour și, după ce se satură de băile în șampanie Louis Pommery, Fils & Co Suce, topește pentru un clopot al moșiei sale monedele primite ca amintire de la conți și monarhi, iar doamna (matroană) Stein își trimite fiica la o mănăstire vieneză de maici. Domnul Alvinczi Eduard, proprietarul poștalionului roșu, dă târcoale femeilor mai deosebite pe care le descoperă Rezeda prin Budapesta și își dictează grabnic testamentul, ca să trăiască mai mult.

Excentrici, sentimentali − așadar deopotrivă cruzi și libertini −, protagoniștii Poștalionului roșu vădesc, dincolo de orgoliul febril de a-și croi o legendă personală după tipare literare consacrate, o voință neobișnuită de a umili moartea. Pe aceasta din urmă, domnișoara Kronprintz Irma o consideră o întâmplare rușinosă, fără însemnătate: „Trebuie să trăiești! (…) Să mănânci, să faci dragoste, să te gândești la lucruri frumoase și să dormi zdravăn!” (p. 310).

Milan Kundera constata, în Testamente trădate, că romanele lui Dostoievski ar fi niște capcane sigure ale nenaturalului și teatralului. Adolescentul său, Dolgoruki, mărturisea: „În anumite împrejurări, deși încerci un sentiment natural, îl mai și exagerezi”. În mod similar, eroii lui Krúdy, chiar dacă se narcotizează cu bună știință cu literatură și fantasme, rămân la fel de enigmatici.

Decorul din Poștalionul roșu nu este mai prejos de năzdrăvăniile la care se dedau viveurii noștri, astfel că cititorul îi secondează prin cârciumi, hanuri și orfeumuri (localuri de petrecere) dintre cele mai neauzite („Broasca roșie”, „Pisica albastră”, „Vânătorul verde”, „La trandafirul alb”, „Cimitirul”, „Ultima haltă”). Domnul Rezeda colaborează cu Negustorul de vinuri priceput, respectiv cu Foaia creștinilor și are un ziar propriu, revoluționar (Lămpașul), iar gazetarii își corectează și își dau spre citire lucrările în bucătăria de la bordelul doamnei Stein.

Fantomatici și bântuiți de fantome, acești aventurieri frizează atât nebunia, cât și sfințenia, reîncarnându-se perpetuu, astfel că refrenele și metehnele nostalgice care îi fac emblematici cutreieră întreaga creație krúdyană.

Poștalionul roșu reprezintă un exercițiu anamnetic, în spiritul Crailor de Curtea Veche și totodată un periplu burlesc în folclorul negru, iar cine vizitează Budapesta cu acest „ghid” se va întoarce și la Krúdy Gyula, și la Budapesta, eventual toamna, la un pahar de vin aspru, cu domnul Rezeda, la „Butoiul verde”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe