Să punem cruce spațiului public

Dragoș Dascălu Publicat la: 03-11-2015

„M-am inspirat de la crucea de pe Caraiman, pe mine chiar m-a impresionat”, spunea Sorin Ilieșiu justificând nevoia construirii unei cruci monumentale, de 25 de metri înălțime, în Piața Universității (similar zecilor de cruci cu luminițe care au împânzit în ultimii ani vârfurile dealurilor noastre). Pentru acesta, nu există diferențe între Vârful Caraiman și centrul Bucureștiului. De aceea propun un amendament: construirea și a unei replici a munților Bucegi, scara 1:1. Inițial, am crezut că e o glumă sau încă o idee populistă a unui politician. Dar judecata va fi făcută de indivizi în poziții de putere care înțeleg diferit spațiul public.

Deținătorii puterii suferă de ceea de Sudjic numea „complexul edificiului”, o exprimare în formă pură a egotismului acestor indivizi, iar orașul este lădița lor cu nisip, în care se pot juca în voie. Aceștia tratează spațiul public întocmai ca pe un teren privat, în care trebuie să-și lase urmele trecerii și nu văd diferențe între gândirea din România anilor ’20 și cea a anului 2015, între centrul unei capitale europene și vârful unui munte, între locul care devine monument prin amplasarea unui obiect și cel care are suficientă încărcătură istorică și sentimentală pentru a fi monument și fără amplasarea unui obiect etc. Monumentul (și, astfel, memoria) e folosit pervers ca unealtă pentru realizarea voinței proprii. Spațiul public nu mai este al tuturor, ci este spațiul privat al celui aflat în funcție, ce trebuie să fie populat cu obiecte care să îl glorifice. De aceea, spațiul public fizic, construit, al orașelor noastre este în continuare un exercițiu de reprezentare și exercitare a puterii și nu un exercițiu democratic, de participare publică sau măcar de consultare.

Atunci când domnul Nichita a schimbat radical caracterul spațiului public din Iași prin înlocuirea teilor cu salcâmi, a făcut-o pentru că „așa au vrut mușchii lui”, pentru că așa a dorit și îi place dumnealui să arate orașul. Iașul a devenit propriul său spațiu de reprezentare. La Cluj, domnul Boc a considerat că e necesară încă o bandă de circulație în lungul Someșului, pe lângă Parcul Central, fără a avea nici o consultare publică, ignorând astfel principiile Planului Urbanistic General sau ale strategiei de dezvoltare a localității. Când societatea civilă a început să se agite, „dezbaterea” organizată de dumnealui a avut un singur mesaj: nu se poate face altfel, totul a fost decis deja.

Domnii Ilieșiu, Boc sau Nichita și în general cei care decid, al căror rol îi obligă să protejeze sau să construiască spațiul public (fizic), suferă probleme grave de înțelegere a ce este spațiul public, ce înseamnă monumentul și care este rolul său, iar orașele noastre devin uneori insuportabile din această cauză. Dacă acești domni cu o profundă lipsă a culturii dialogului, conviețuirii, dorinței de înțelegere a celuilalt, a faptului că orașul este un loc al tuturor „triburilor” nu se vor schimba (sau nu vor fi schimbați), îmi e greu să cred că în orașele noastre se va trăi mai bine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral