Modelul Martin

Claudiu Turcuș Publicat la: 04-11-2015

M-am întrebat adesea care este modelul cel mai apropiat de critic/teoretician român de la care generația din care fac parte s-ar putea revendica. Există câteva modele postbelice relevante. Nu întâmplător s-a spus despre noua critică de după 2000 că are o relație mai bună cu bunicii (șaizeciștii) decât cu părinții (optzeciștii). Preocuparea lui Eugen Simion pentru biografism și comentariul aplicat al prozei, critica divagantă și metaforică a lui Lucian Raicu, exactitatea descriptivă a lui Valeriu Cristea, fermitatea judecăților de valoare și stilistica narativă a interpretărilor lui Nicolae Manolescu, descompunerea neobosită a universurilor poetice pe care Ion Pop a transformat-o în metodologie personală, în fine, abordarea sistematică propusă de Sorin Alexandrescu – iată doar câteva tendințe perpetuate sau redescoperite ca modele în cărțile românești recente de critică.

Pe de altă parte, tind să cred că dimensiunea teoretică hard specifică criticilor generației 2000 derivă din modelul reflexiv impus de Mircea Martin. Majoritatea au început cu critica de întâmpinare, dar au ajuns la modele teoretice și metodologii articulate în volumele de autor. De la deschiderea spre teoria criticii până la reconsiderarea ideologiei drept cadru metodologic de abordare a literaturii, noua generație îi datorează, cred, lui Mircea Martin o atitudine foarte specifică de raportare la literatură. Cărți precum Critică și profunzime (1974) sau Singura critică (1986) sunt referințe influente pentru dimensiunea metateoretică a criticilor tineri, iar G. Călinescu și complexele literaturii române (1981), împreună cu serialul din revista 22, Cultura română între comunism și naționalism (laboratorul conceptual al „estetismului socialist”) au conferit un cadru foarte actual de interpretare a condiției literaturii române în secolul XX.

În eseul final din Radicalitate și nuanță, accentul cade pe conștiința bicefală a criticului, care nu mai este doar unul literar, ci un model plasat „dincoace de referințe livrești”, în plan epistemologic, social și cultural. Întrebarea fundamentală ridicată de Martin este cum poate radicalitatea să se manifeste nuanțat fără să resimtă că, prin nuanțare, adică prin distanțare autointerogativă și analitică, a făcut un pas înapoi, pierzându-și astfel natura. Provocarea este de a gândi complementar o opoziție acreditată, de a nu se mulțumi să rămână în aporia stilistică a paradoxului. Martin închipuie un model de intelectual complex, care în „intimitatea gândirii” ascunde un radical, dar în discursul public rămâne nuanțat. Astfel, nuanțarea, înțeleasă ca pas înapoi neacceptat de radicalul pursânge, devine în urma acestei redimensionări teoretice „componenta unei înaintări mai sigure. Nuanța lasă unora impresia că tulbură și atenuează conturul disocierilor radicale, dar în fapt îl trasează în linii mai fine și deloc mai puțin ferme”.

Scoțând nuanțarea din zona atenuării diplomatice, a jocului lingvistic gratuit sau a genului digresiv, dar atribuindu-i o incisivitate progresivă și o expresie exactă, Mircea Martin pledează indirect și pentru un radicalism care, chiar dacă rămâne nondiscursiv, este acolo. Spre deosebire de alți nuanțatori de profesie din spațiul nostru public, autorul Identificărilor abordează nuanțarea ca formă (auto)interogativă de explorare a adevărului, nicidecum ca exercițiu reflexiv-decorativ. Pentru Martin, nuanța este un conținut, nu un stil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe