Poeme

Mihaela Oancea Publicat la: 17-12-2015

Lângă pisica albastră


Câțiva iriși indigo
își deschid aripile șifonate de somn;
scormonitori,
ochii de catifea ai pisicii albastre
strigă
silabisind un miracol
petrecut chiar acum
în orașul medieval.

Afară, în năvodul ploii,
se prind oamenii
cu pașii grăbiți,
ascunși sub gulerele ridicate
ale mantalelor
neîncăpătoare
pentru nici un fel de miracol.

Doar lângă pisica albastră
un copil desenează
insistent
păsări de zăpadă
ciugulind dimineața
de semințele ei aurii.

 

Fabula fuit

Cufundată până la glezne
în somnul profund
al urbei,
plânge luna ascultând
o sonată care‑i poartă numele;
își ține respirația
preț de câteva clipe,
cât notele desprinse
lovesc aerul
cu degete cărunte.

Pe trotuar,
nici n‑a apus bine
ultimul gând
al fluturelui orb,
că pleoapa sonoră
a timpului
i‑a și măcinat trupul –
naivul
cu aripa larg deschisă
spre viitor.

Hiatus

Pribegirea era stearpă, zdrobitoare –
sunet al trunchiului nopții
prăbușite peste ochiul
deprins a nu descifra nici o taină
fără celălalt;
era blestem al speranțelor cărunte,
al rănilor atâtor ploi
scufundate în delirul
unei clipe.

De‑atâta timp îl uitase pe creste,
oglindit în hăul
oceanului pleșuv,
până a devenit un Argus
condamnat să nu vadă,
doar să pipăie
golul ce se căsca sfidător
în jur și în sine.

Recent,
hoinarului prin cârciumi
pline de igrasie
i‑au rămas doar tălpile
să caute
nesupunerea timpului.

În tăcerea pietrei

Colții brazilor mușcă din noapte,
tăcuta noapte
mută ca Sfinxul săpat în piatră;
acolo sunt zăvorâți toți anii
pe care i‑am deșirat;
așteaptă la stânca din munte,
cuminți –
oi împietrite în staul,
pândind nemurirea.

Photismos

Într‑un du‑te‑vino al ușilor batante,
ghicești grimasa diformei realități
din ceașca de cafea,
privești o doamnă plictisită ce rupe bilete
la o expoziție de antichități,
zapezi prin anotimpuri
săltând ca în copilărie, pe șotron,
zâmbești calin, în stânga și în dreapta,
alergi după un autobuz sterp,
dimineața, pe ceață,
observi ciocârliile
prăbușite pe trotuar
și tuturor le pare că, de fapt,
e prea devreme pentru tragedii
ori că n‑avem, în general,
timp pentru a dizolva norii
între gene.

La un moment dat, anotimpul măceșelor
îți aburește toate geamurile interioare,
lăsând să se deseneze cât se poate de clar
adevărul realității înțelese și de Ivan Ilici
într‑un târziu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe