Teodor Corban: „Unii mă tratează ca pe un tânăr debutant care promite. Eu mai am câțiva ani până la pensie, dar promit”

Andrei Giurgia Publicat la: 17-12-2015

A vrut să facă arte plastice, dar părinții nu au fost de acord. A încercat să facă actorie cu gândul de a chiuli de la școală. Când a fost remarcat ca amator, lucrurile s-au schimbat. În teatru a găsit o lume fascinantă și un drum spre Paradis. L-a avut mentor pe maestrul Dem Rădulescu și recunoaște că în primii ani i-a fost foarte greu să facă diferența între actorul care apărea la televizor și profesorul de la ore. Nu ar mai face actorie a doua oară și afirmă că, dacă nu ar fi fost distribuit de Corneliu Porumboiu în câteva producții cinematografice, rămânea un simplu actor bun al Teatrului Național din Iași. A fost surprins de succesul în cinematografie, dar este conștient că acesta nu durează o veșnicie. Cu două filme lansate în acest an și un spectacol-eveniment pe scena Naționalului ieșean, 2015 este anul lui Teodor Corban.

 

Mai potriviți culorile și astăzi, așa cum făceați în copilărie?

Din păcate, nu am mai făcut lucrul acesta. Am încercat să sculptez acum vreo opt-nouă ani. Mi-am luat o trusă de dălți, dar nu am găsit lemn bun. Pentru așa ceva trebuie un lemn ușor. Ultima dată când am combinat culorile cred că eram în stagiu la Bârlad. Pentru a-mi rotunji veniturile, făceam felicitări pentru Sărbătorile de Iarnă, pentru ziua de 8 Martie, cu flori culese din munți, puse la presat vara și le combinam cu pene exotice sau blană. Făceam și niște tablouri mici, din acuarelă. Trăiam mai bine. Nu era chiar ce-mi doream, pentru că voiam să fac pictură. La un moment dat, eu și un văr de-al meu trebuia să pictăm o biserică. Era o alternativă interesantă. Pe sculptorul Covătaru am avut norocul să-l am profesor în clasele V-VIII și era siderat de felul în care combinam culorile. Foloseam foarte mult culorile închise, foarte triste. Tușe foarte ciudate. Când ne dădea teme pentru acasă, de la o planșă, făceam patru sau cinci. Mi le lua pe toate și făcea expoziție la Liceul de Artă. M-a îndemnat ca la finalul clasei a VIII-a să urmez Artele Plastice, dar părinții mei s-au opus. Mi-au spus că nu ies cu o meserie de acolo. Mă întrebau ce o să fac: vitrine la magazine, o să fiu zugrav, profesor de desen? Am abandonat gândul.

 

Cum vede astăzi Teodor Corban parcursul tânărului actor care a început această meserie în 1985, la Bârlad și a continuat la Constanța, iar apoi la Iași?

Anii au trecut foarte repede. Aș mai schimba câte ceva. Nu sunt persoana care să spună că, dacă s-ar naște iar, ar face exact aceleași lucruri. Aș corija, pentru că am făcut multe prostii. Cu toții facem greșeli. Nu știu dacă aș mai face teatru a doua oară. Cred că-mi ajunge meseria asta într-o viață. Aș experimenta și altele. Este ciudat că acum sunt cunoscut pentru filmul Aferim! Celelalte filme în care am jucat sunt eclipsate de succesul acestuia. Eu le consider la fel de bune. Sunt foarte diferite și nu ai cum să le compari. Aferim! m-a propulsat în atenția presei și a criticii. Sunt și puțin supărat pe soartă, ca și cum până acum nu am lucrat în teatru, ca și cum am fost un actor modest, din provincie, și acum m-a scos Dumnezeu „de chică” la lumină, spunând că, uite, și ăsta este actor. Reacții de tipul acesta au fost și la Festivalul Național de Teatru de la București, unde am participat recent. Unii mă tratează ca pe un tânăr debutant care promite. Eu mai am câțiva ani până la pensie, dar promit. Am visat să ajung actorul care sunt. Experiențele pe care le am acum nu le-am visat și, oricum, când ești tânăr, nu-ți faci planuri foarte exacte. Voiam să fiu artist, actor. Era o proiecție destul de vagă despre ce urmează în viață. Recunosc că am vrut să fac actorie în prima fază a vieții, ca să pot chiuli de la școală și în faza următoare, când mi s-a spus că am talent și am început să joc la nivel de amatori și că acela era drumul care mi se potrivea în viață, mi-a convenit, pentru că îmi oferea șansa de a lucra într-un loc de muncă civilizat, între oameni culți. Un loc curat. În perioada plinei industrializări, eram la un liceu industrial, iar atmosfera era terifiantă. Am făcut practică, am muncit cot la cot cu ceilalți, am montat utilaje la Combinatul de Fire și Fibre Sintetice. Am mâncat pâinea salahorului. Opțiunea strălucitoare a teatrului a fost ca și cum mijea Raiul. A fost o alegere luată din disperarea să nu ajung într-o lume sordidă, tehnologizată, cu care nu aveam o legătură sufletească. Din acea lume gri, teatrul era ca o enclavă în care lucrurile sunt bune și frumoase.

 

Ați avut modele, profesori de la care ați avut multe lucruri de învățat (Dem Rădulescu, Miluță Gheorghiu). Cum vedeți ce se întâmplă acum? Există o răsturnare a valorilor?

Îmi este greu să răspund, pentru că sunt format într-un sistem probabil depășit, dar nu aș vrea să dau un răspuns de babalâc, care nu s-a acomodat noilor curente și vremuri. Nu cred că este necesar ca tinerii să-și înceapă drumul în viață la modul cum eram noi în perioada aia. Noi eram cu securea deasupra capului. Acum este generația internetului. Este o viteză tehnologică, informatică ce mă depășește și nu pot prevedea ce o să fie peste un an, peste zece. Actoria la bază rămâne aceeași, indiferent de forma de expresie sau de felul în care va evolua actorul. La baza meseriei, ABC-ul rămâne unic. Dacă se schimbă ceva, se anulează actoria. Poate o să apară actori virtuali. S-au făcut filme și cu holograme. Cred că ține de o modă care o să dispară, o să se transforme în altceva. Oamenii au nevoie de povești, iar poveștile spuse pe scenă sau în film atrag publicul, indiferent de modul în care le expui. Actoria, teatrul și filmul nu vor muri. Vor evolua în altceva.

 

„Puteam să rămân un actor de teatru remarcabil, dar necunoscut și aș fi ciupit un rol de planul doi-trei”

Cum a început drumul dumneavoastră în cinematografie?

Corneliu Porumboiu a riscat cu mine. Prima dată m-a luat într-un scurt metraj. Se numește Călătorie la oraș. Nu cred că a fost prea fascinat de colaborarea cu mine. Tot timpul îmi spunea că sunt prea teatral, prea gros. Ne-am despărțit prietenește, dar senzația mea a fost că nu era foarte încântat de mine. Pentru personajul din A fost sau n-a fost? a mai văzut între timp un spectacol cu mine și i s-a părut potrivit să mă aleagă. A fost o doză de risc și mi-a mărturisit asta. Acel film insistă mult pe personajul Jderescu. El a vrut un actor gata format, dar a preferat să distribuie pe cineva mai puțin cunoscut. Aceasta era și miza filmului: publicul să exploreze ceva nou și actorul să nu ajungă să joace cum îi convenea lui, ci cum îi convenea regizorului.

 

V-ați imaginat un scenariu în care nu v-ați întâlnit cu domnul Porumboiu? Unde ați fi fost astăzi?

Rămâneam necunoscut, la fel cum am rămas parțial și după A fost sau n-a fost?, pentru că nu s-a întâmplat nimic spectaculos după acest episod. Nu au năvălit peste mine regizorii și casele de producție.

 

Totuși, în 2006, filmul a fost premiat la Cannes…

Da. A fost un boom. Pe mine, pe Sapdaru și pe domnul Andreescu ne-a aiurit. Am ajuns în stratosferă. Nu mai aveam aer. Eram încântați de noi. Eram în Olimp, dar am dat cu fundul de pământ destul de repede, pentru că după aia s-a așternut liniștea. Ni s-a prezis o carieră fascinantă, dar nu a fost așa. Am mai jucat într-un serial, Lombarzilor 8, despre care s-a spus că a fost cel mai bun serial TV, dar a avut o soartă tristă și s-a terminat brusc, din motive financiare. În rest, am făcut niște roluri mici. Puteam să rămân un actor de teatru remarcabil, dar necunoscut și aș fi ciupit un rol de planul doi-trei. Aceasta era perspectiva, dar eram împăcat cu ea. Succesul este o chestiune de conjunctură și de întâmplare care nu durează la infinit. Începe în punctul A și se termină în punctul B. După punctul B, viața își urmează din nou cursul. Viața merge mai departe. Ne revenim, ne schimbăm înapoi în salopetă și… la muncă!

 

„Acum avem o cinematografie extraordinară, dar lipsește cu desăvârșire sala de cinema. Este un nonsens”

Publicul din străinătate percepe diferit, în comparație cu cel din România, cinematografia din țara noastră? În străinătate, cinematografia românească este apreciată, iar la noi cinematografele lipsesc.

Suntem în zona demenței. Chiar vorbeam cu regizorul Radu Muntean cum de mai face film în situația în care nu avem cinematografe, susținere financiară, public. El mi-a spus că aceasta este datoria lui: să facă filme de nebun. Poate o să le vadă cineva, poate nu, dar el pentru asta trăiește. Este un fel de demență a meseriei. De dus crucea până la capăt pentru și cu minima speranță că se vor îndrepta lucrurile odată și-odată. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, în străinătate este public, dar la noi nu. Oameni de specialitate, mass-media avem și noi. Mă refer la publicul normal, plătitor, care să intre în sălile de cinema. Nu avem aceste săli, mallurile sunt niște instituții particulare, în care patronii își programează ce vor, pentru că vor să câștige bani. Nu poți să-i acuzi. În aceste condiții, nu avem public. În străinătate a devenit o tradiție respectul pentru artă și cultură. Eram la Berlin și am făcut fotografii la cozile uriașe formate la bilete pentru filmele festivalului. Mă uitam și eu ca prostu’. Îmi spuneam: așa erau la noi cozi prin anii ’60-’70 la Cinematograful Victoria din Iași la filme cu Winnetou sau cu BD la munte și la mare. S-au dus vremurile acelea. Noi am avut această tradiție până la Revoluție, dar după aia a fost o ruptură totală. Cinematograful a suferit și el o cădere. A fost un crah. Sălile au fost abandonate și lăsate în mizerie. Acum avem o cinematografie extraordinară, dar lipsește cu desăvârșire sala de cinema. Este un nonsens. Eugen Ionescu ar fi scris o piesă despre asta. Cred că se face titirez de râs în mormânt acum, când vede cinematograful românesc pe firmament mare în vestul Europei, iar în România stăm ca șobolanii și nu avem unde să vedem filme.

 

Ce căutați prima dată la un personaj?

Prima chestie care mă interesează este să nu semene cu ce am mai jucat sau cu vreun rol recent. Aceasta a fost un fel de condiție pe care mi-am impus-o de-a lungul vieții: să nu mă repet. La un moment dat, mi s-a întâmplat să fiu concentrat pe un tip de personaj pe care nu-l mai puteam exploata în nici un fel. Dacă ți se dă același tip de personaj, nu mai ai ce inventa. Totuși, ești același om, cu același cap, cu aceleași simțăminte. Personajele nu poți să le faci diferite. Am fost acuzat, pe bună dreptate, de critici că eram cam la fel cum făcusem un rol anterior. M-am înfuriat pe mine. Greșisem, pentru că acceptasem să joc într-un rol identic. În general, fug de treaba asta. Dacă mi se oferă ceva complet diferit, îmi place. Ador să fiu distribuit în roluri în care nu mă văd și nu mă vede nimeni. Mi-a plăcut când am jucat în Inimă de câine, pentru că a trebuit să joc un câine care se transformă în om și invers, sau când am jucat în Rinocerii. În al doilea rând, un rol vreau să-mi pună probleme de gândire și să supună și publicul la meditație. Nu-mi plac piesele unde ți se pune o poveste pe tavă, gen divertisment, și pe care a doua zi ai uitat-o. Teatrul bun este ca o carte bună sau ca un tablou inteligent. Să vezi ceva și să te urmărească. Să-ți dea de gândit, să-ți mai corijeze din lucruri, să-ți ofere răspunsuri.

 

Există un Teodor Corban în teatru și un Teodor Corban în film? Sunt două lumi diferite? 

Nu, nu simt așa. Eu sunt genul de actor care poate să facă și singur un rol. Sunt capabil. Am școală bună, am și ceva talent, mă duce și mintea, dar lucrurile cele mai bune le fac atunci când regizorul e mai deștept decât mine și mă conduce foarte bine. Cu cât este mai talentat și mai deștept, cu atâta scoate ce-i mai bun din mine. E posibil să fi lucrat cu regizori mai buni în film decât în teatru. E posibil să nu fi întâlnit marii regizori în teatru. Și cam așa este. Mi-am răspuns singur. Am întâlnit câțiva buni, dar, într-o carieră de 30 de ani, cu câțiva nu este prea fericită situația. Or, în filme au fost unul și unul: Porumboiu, Mungiu, Muntean, Jude și, mai nou, Nae Caranfil. Am avut șansă. Am călcat în ceva probabil (râde). Am avut mare noroc. La Vizita bătrânei doamne, cel mai recent spectacol de la Teatrul din Iași, unde am lucrat cu Claudiu Goga, cred că cel mai bun regizor de teatru cu care am lucrat până acum, am simțit o ușurătate a mea, a mijloacelor de a lucra. Am încredere mare în Claudiu și tot ce spune îmi dă aripi, dar simțeam că aveam în mine o ușurință mai mare decât de obicei. Gândindu-mă, mi-am răspuns că ultima dată, înainte de montarea aceasta, am lucrat cu Radu Muntean și a fost ca o prelungire. Atât de bine și minuțios a lucrat Radu Muntean, încât a sădit în mine niște lucruri care au început să încolțească și au apărut roade la montarea lui Goga.

 

„Mi-ar plăcea să joc într-o piesă de teatru regizată de Cristi Mungiu”

După episodul Cannes 2006, a venit Festivalul de la Berlin din 2015. Aferim! de Radu Jude, premiat pentru regie și având o nominalizare pentru dumneavoastră la categoria Cel mai bun actor. Ați crezut de la bun început în acest rol?

Când am citit scenariul, mi-a plăcut brusc și, în inocența și chiar prostia mea, nu am înțeles cât de greu este acel scenariu pentru un actor. Eu am luat partea frumoasă. L-am citit ca un spectator și mi-a plăcut. După aia, lucrând în timpul filmărilor, îmi venea să-mi dau palme că am acceptat rolul. Era un text odios de greu de învățat și de spus logic. A fost greu să-i dau oralitate, să fie un text vorbit. Acel text, în marea lui parte, era unul livresc. Un scenariu făcut din fragmente de texte literare ale epocii. A fost foarte greu să le vorbesc fără să modific textul, fără să schimb punctuația. Mi s-a spus că textul este sfânt și nu se poate modifica nimic. Ca să fiu pe cal și să mă dau călăreț de-o viață, când eu eram numai de-o lună, a trebuit să păcălesc multe lucruri. Acea lume pe care textul a explorat-o mi-a plăcut foarte mult. A fost o echipă de tineri entuziaști care nu au mai făcut niciodată genul acesta de film. Nimeni nu avea experiență. A fost un pionierat la sânge, filmat în 25 de zile. Străinii se crucesc atunci când aud asta. A fost și la limita riscului, pentru că se puteau întâmpla accidente la tot pasul, dar o stea a fost alături de noi.

 

Ce v-a plăcut la Radu Jude?

Inteligența. Dar sadismul la lucru, nu. În el sunt cel puțin două entități. Când îl cunoști în afara platoului, este un om fermecător, foarte inteligent și cu simțul umorului. Pe platou ies balaurii din el, dar probabil așa trebuie să fie. Aș mai fi făcut armata o dată, decât să fi făcut acest film. Nu am știut în ce mă bag, dar bine că s-a terminat cu bine.

 

Cel mai recent film în care ați jucat a fost Un etaj mai jos, în regia lui Radu Muntean. În această producție v-am văzut interpretând cu mare finețe o altă tipologie de personaj. Cum ați simțit acest rol?

Actoricește, acesta îmi este filmul cel mai drag. Dintre toate filmele, sunt genul de rol și scenariu care îmi plac foarte mult, pentru că m-au supus la multă muncă. În acest rol am folosit toată actoria pe care o știu. Mi-a plăcut că presa din străinătate și criticii au remarcat subtilitatea jocului. Am folosit multe mijloace, dar nu ostentativ. Aici este și meritul lui Radu Muntean. Am jucat într-un film în care am avut puțin de vorbit și este foarte limitant pentru un actor să se exprime fără cuvinte. Actoria începe de la gând, nu de la cuvinte. Practic, a fost o înlănțuire de gânduri, de stări care trebuiau transmise permanent. Mi-a plăcut pentru că era un pariu greu de câștigat să joci așa, dar se poate. A fost o muncă de ceasornicar. Filmul este făcut dintr-un puzzle de mici secvențe, fiecare piesă a fost repetată și filmată de zeci de ori. Se puteau face mult mai multe variante ale filmului. Mi se pare un film foarte rotund, foarte inteligent făcut.

 

I-ați caracterizat pe Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean. Cum ați lucrat cu Cristi Mungiu?

Este o bucurie să lucrezi cu el. Mi-aș dori să joc teatru regizat de el. Sunt convins că este un foarte bun regizor de teatru. Simt că are mijloace suficiente. Ce mi-a plăcut la el este că personalizează personajul din scenariul gândit de el însuși și-l adaptează pentru actor, care vine cu lucruri noi. Modifică textul, situația. Este foarte abil. Prinde repede. Este un analist fin. Toți sunt diferiți pe platou, dar sunt foarte buni. Radu Jude am înțeles că vrea să facă teatru. Este unul dintre puținii regizori de film care iubesc teatrul. Alții îl resping. Radu Muntean a spus chiar că este o artă vetustă, desuetă. Este ca la operă, acum 300 de ani. Regizorii noi de film nu suportă actorii de teatru când joacă în film, pentru că mijloacele teatrale sunt puțin mai groase. Se simte un soi de teatralitate la care se ofilesc brusc. Ei suferă că nu există o școală de actorie de film în țară. La noi, actorii de film fac mai întâi teatru și când ajung la film trebuie să se spele de toate păcatele teatrale, ca să devină actori de film.

 

„Singurul lucru care ține și va ține teatrul în viață este timpul cât spectatorul stă în sală”

Revenind la teatru, ați afirmat că Vizita bătrânei doamne, în regia lui Claudiu Goga, cea mai recentă producție a Naționalului ieșean, este cea mai bună producție din ultimii 25 de ani…

În primul rând, este o piesă extraordinară. Este semnată de un autor senzațional (Friedrich Dürrenmatt – n.r.). Eu cred că acest autor va rămânea mereu la fel de incitant. Goga este un tip cinic, iar umorul negru nu-i este străin și i s-a potrivit ca o mănușă. Au fost un conglomerat de factori care s-au potrivit. La Iași avem o trupă care nu este risipită, ca la București. Și asta a contat foarte mult. Contează foarte mult să ai și personajele principale într-un teatru. Așa s-a întâmplat și cu doamna Arsenescu-Werner. Toate aceste ingrediente au făcut ca spectacolul să fie unul bun. Am fost recent la Festivalul Național de Teatru de la București și mi s-a confirmat ce am spus eu prin ce au declarat criticii despre acest spectacol. Eu am spus acest lucru în cunoștință de cauză, pentru că joc de 25 de ani în această instituție. Asta nu înseamnă că nu au mai fost spectacole bune, dar este cel mai închegat, cel mai rotund, cel mai complex.

 

Și totuși, popularitatea lui Teodor Corban a venit din film. Ce nu are teatrul în comparație cu producția de cinema?

Teatrul nu are mijloacele necesare. În epoca asta a informațiilor rapide, a internetului, a imaginii, acestea îți iau ochii. Teatrul este ca o instituție. Este de bonton să mergi la sfârșit de săptămână, îmbrăcat frumos, la teatru sau la operă. Teatrul a rămas undeva în urmă din punctul de vedere al rapidității, al transmiterii de informații. Singurul lucru care ține și va ține teatrul în viață este timpul cât spectatorul stă în sală.

 

Recent, ați terminat filmările cu Nae Caranfil. Ce tipologie vom vedea acolo?

Este un film care se numește 6,9 pe scara Richter. Este o comedie romantică. Ce mi-a propus Nae să joc m-a pufnit râsul. Nu sunt eu ăla din viață, dar a fost o experiență frumoasă, mai ales că nu mai lucrasem niciodată cu el. Este un alt tip de regizor, nu face parte din generația regizorilor de film minimalist. Respectă genul, dar el vrea un film cu o poveste imaginară, fabuloasă, costume frumoase și întâmplări. Este adeptul unui gen de film clasic și de care lumea are nevoie. Sunt mulți care îl iubesc pe Nae Caranfil, în comparație cu alți regizori, exact pentru genul acesta de filme pe care le face.

 

În film și teatru putem afirma că anul 2015 vă aparține din toate punctele de vedere.

La București mi s-a făcut și o gală și am făcut câteva glume negre despre asta. Păi, mă simt ca și când aș fi murit și chiar le-am spus de ce nu mă expun în foaierul cinematografului, că este „Gala Teo Corban” (râde). Organizatorii mi-au spus că trebuie să mai sărbătorim artiștii și cât sunt în viață. Din nefericire, la noi, la români, îi respectăm când sunt băgați în pământ. I-am întrebat: cum de începeți cu mine? Iar ei mi-au răspuns pentru că am avut un an fabulos.

 

Ce vă face fericit?

Multe lucruri. Orice mă poate face fericit. Am o maidaneză care are pui. Când îi văd, mă bucur. Sau o rază de soare când plouă. Depinde mult și de starea de spirit. Nu vreau să insist, dar în urmă cu câțiva ani am avut o problemă de sănătate și mi-a schimbat optica. Sunt un tip care caută lucrurile pozitive mult mai mult decât înainte. Fiind la o vârstă, mă feresc să devin un moș apatic și antipatic. Am astfel de porniri, dar fără să-mi dau seama. Mă feresc de chestia asta și vreau să fiu pozitiv mereu, pentru că folosește și sănătății mele fizice, și celei mentale, și energiei mele. Vreau să fiu acceptat de cei din jur, nu să fugă ca de un moș antipatic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe