Vrum-vrum

Cristina Frîncu Publicat la: 18-12-2015

Stau, ca de obicei, la masa din colțul restaurantului. Încă nu am comandat nimic. Încerc să mă conving că sunt în siguranță și încă tânără. Trebuie să-mi fac exercițiile de autoconvingere cel puțin săptămânal, altfel risc să mi se întâmple ceva rău. Așa cred. Îmi modific tunelul realității cu muchia palmei ca un karate kid pe benzedrină. E destul de strâmt și sunt unele puncte care trebuie lărgite ca să încap cu totul, să nu las nimic pe dinafară, unde zboară tot felul de bărzăuni și dragoni nervoși. Ăștia abia așteaptă să-mi prindă vreun picior neacoperit de pătură, pe care să-l ronțăie crud.

La 17:17, un Ciudat-cu-Pălărie se așază pe bancheta din fața mea.

— Tu ești cea mai bună?

— De unde știi?

Privește peretele din spatele meu. E un peisaj plăcut, datorită plăcuțelor metalice cu Route 66 și motociclete. Sus de tot, aproape de tavan, e atârnată un fel de plachetă memorială ce pare a fi intitulată Excepția, iar deasupra capului meu e prinsă cu bandă adezivă o coală A4 pe care scrie:

 

CEA MAI BUNĂ

 

Cu săgeată.

Îmi aprind o țigară și-i fac semn chelneriței.

— Roberta, două meniuri, te rog. Auzi, vrei să mesteci niște gumă roz, din aia care face balonașe mari? Am avut o zi tare împuțită.

Chelnerița Roberta își suflă bretonul blond din ochi. Cu o mână-n șold, se apropie de mine, se apleacă și-mi pocnește un balon mare de gumă roz în ureche. Aerostatul se sparge în două etape. Un „Poc” viguros urmat de un „Pac” firav.

Un client întreg la nume, să zicem Gherasim Panaite, căruia chelnerița îi sparge baloane de gumă-n ureche, poate s-ar zbuciuma afectat, ar solicita prezența șefului sau condica de reclamații. Dar eu nu sunt un client întreg la nume. Iar Roberta este chelnerița MEA. Când am văzut-o prima dată, am atins-o și am spus: „Stop! E a mea!”. Toată lumea știe că așa se procedează când vrei ceva sau pe cineva. Roberta este exact cum îmi place să fie o chelneriță ca să mă simt bine și protejată de surprize fierbinți, beri răsuflate sau sticle de ketchup goale. Inițial, am vrut să aleg un chelner, dar m-am gândit că o să pierd prea mult timp analizând, în funcție și de fazele mele hormonale, fiecare mișcare a lui, de la ritmul de golire a scrumierei la gradul de zbârcire a murăturilor servite și până la folosirea manșetei sau a unui șervet pentru curățarea mesei de firimituri. Mai bine o chelneriță cu sâni mari, cu șorț impecabil în jurul taliei plinuțe și coc în vârful capului, cu unghii lungi, vopsite, machiată puternic și continuu mestecătoare de gumă. Ușor flegmatică. Glumeață și mămoasă. Echivalentul feminin al barmanului care șterge pahare în orele de dinaintea dimineții, îți ascultă drama amoroasă și la sfârșit spune doar câteva cuvinte, băi, dar atât de bine alese, încât ai deodată o revelație, îl îmbrățișezi, arunci pe tejghea două bancnote mototolite și fugi în stradă, unde plouă, întunericul se risipește, din gură îți ies aburi și te simți ca și cum, în sfârșit, ai reușit să deschizi capacul coșciugului în care niște idioți te-au închis din greșeală.

— Ești mâhnită? mă întreabă Roberta, nedumerită că nu reacționez la Poc-ul și Pac-ul balonașului.

— Doar o parte din mine. Cred că toată stânga și ochiul drept. Vreau să beau ceva! zic și o trag de cordonul șorțului.

Șorțul se desface și cade cârpă.

— Ar trebui să-l legi cu nod, o sfătuiesc în timp ce-și pune uniforma în ordine. Dacă am face mai multe noduri, nu ne-ar mai scăpa atâtea lucruri printre degete.

Oftez și mă prăvălesc obosită pe banchetă. Chiar trebuie să beau ceva.

— Vrea și el o bere? zice Roberta îndreptându-și bărbia către Pălă, care stătea într-o rână pe banchetă și părea absorbit de ce se petrecea în afara restaurantului.

Își întoarce puțin capul, bulbucând ochii la Roberta.

— Nu, mulțumesc. Acum trec prin perioada fără bere. Urmez un tratament. Cu antibiotic natural pentru detoxifiere. Usturoi. Și multă lămâie.

Pălă parcă se ouă când vorbește. Clocește cuvintele în gură, apoi le elimină. Pâc, pâc, pâc.

— O apă plată și o lămâie pe farfuriuță. Lămâia să mi-o aduceți intactă, că mi-o storc singur, dacă nu vă supărați, doamna Roberta.

Chelnerița aprobă cu un balonaș și pleacă scărpinându-se cu pixul în coc. E genul de persoană care-și ia constant notițe despre orice. Pun prinsoare că acum notează prescurtat că Pălă își stoarce singur lămâile, ba chiar face un asterisc în dreptul lui, semn că o cunoaște pe Clara B. Adică pe mine. Unii spun că sunt genul de persoană care necesită note de subsol și tot degeaba. Ciudatul-cu-Pălărie se uită puțin după Roberta, apoi se scotocește în buzunarul gecii de piele și scoate un bec incandescent de 60 de wați. Îl pune pe masă. Becul miroase dubios. Își dă un bobârnac în borul pălăriei, deplasând-o spre ceafă. Are o cicatrice pe frunte și multe coșuri cu vârful galben în jurul gurii. În dreapta lui, de cealaltă parte a geamului pe care se vede scris cu litere roșii „!auiP”, e aproape noapte, genul de noapte în care nimeni nu riscă să aibă încredere sau să se împiedice. Știu din experiență că nu se poate întâmpla nimic bun sau măcar bunicel afară, așa că rămân cu privirea înăuntru. Îmi trag două șuvițe groase de păr în față, peste sâni, pentru că mi s-au înmuiat sfârcurile. De câte ori am impresia că sunt în siguranță mi se întâmplă asta. Iar becul ăla chiar duhnește.

— Am fost Poeteski, oftă deodată Pălă. Pentru că am scris cândva o poezie de dragoste, știi? Am numit-o frumos: „El și Ea lângă aragaz”.

— Serios? Ce găteau?

— Detectez niște nesimțire la tine, Clară B., plescăi Poeteski. Dar nu-i nimic. Li se întâmplă și celor mai buni. Acum ascultă-mă, zice și-și bagă o șuviță de păr în solniță când se apleacă peste masă ca să mă facă atentă. După ce am terminat poezia asta și cineva mi-a spus că eu o să fiu de-atunci înainte Poeteski, m-am hotărât: trebuia să scriu și o carte. Dar nu știam despre ce, nu știam cum, mi se părea că ar trebui să aibă măcar vreo sută de pagini, o scenă cu o luptă, una cu sex și nu prea multe personaje. Nu-mi place mirosul de aglomerație. Stăteam la birou și mă gândeam: oare despre ce să scriu? Habar nu aveam. Câteva zile m-am holbat la monitor, la pagina albă pe care doar cursorul pâlpâia.

Trage adânc aer în piept și mestecă un rest de mâncare între dinții din față…

*

Când nu mai pot și nu mai pot, îmi trag pe mine blugii rupți și decolorați, un tricou alb-murdar, geaca de piele și mă urc pe motocicletă. Am decupat dintr-o revistă o Honda Nighthawk 250 de culoarea dracului și mă duc încolo, pe Route 66. Undeva, pe dreapta, în direcția de fugă, știu că trebuie să fie restaurantul „Piua!”, nu-mi trebuie niciodată mai multe informații, îl găsesc cumva mereu atunci când am nevoie de o pauză. În fața lui e parcat un Buick vechi și chior. Uneori trebuie să descalec repede și să alerg în local, altfel mă atacă. În jurul restaurantului dau târcoale multe soiuri de indivizi și chestii urâte care-i așteaptă pe cei refugiați înăuntru. Creaturi de coșmar, cu rapoarte neterminate, solzi și multe capete care se aprind ușor și râgâie flăcări, accidente mortale de mașină, cancere cu metastază, manageri de multinațională isterici care flutură dosare, agenți de vânzări insistenți, mercenari în misiuni criminale, polițai corupți cu mandibule pătrățoase, semafoare stricate care țopăie șotron, politicieni care flutură bilele anale deasupra capului ca pe buzdugane, tați alcoolici care sparg sticle goale de caldarâm, soți indiferenți și impotenți care lovesc gagici, năpârstoci agresivi de jardinieră pur și simplu, căpitani de nave spațiale de luptă și tot felul de nenorociri. Este literalmente singurul loc din lume în care mă pot ascunde cumsecade, mai sunt niște clădiri la câțiva kilometri, dar nu au acoperiș. Ce mă fac dacă fug de niște girafe bulimice?! Păi, în nici un caz nu mă ascund în clădirile alea, cel mai sănătos e tot în „Piua!”. Trebuie să intru repejor, să nu fac tam-tam, că s-or prinde mai greu nasolelile de-afară, dar la un moment dat tot se prind. De obicei, îmi iau o formă de funcționară acră, țup-țup, vă mai trebuie un certificat și o ștampilă, reveniți mâine, zdrang, trântesc ușa…

(Fragmente din volumul Vrum-vrum, câștigătorul Concursului de Debut „Adenium Start”, ediția a treia, 2015, secțiunea Proză)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral