Retrospectiva 2015: câteva gânduri, câteva filme

Angelo Mitchievici Publicat la: 18-12-2015

A fost 2015 un an bun pentru filmul românesc? Pentru mine, dificultatea nu rezidă în a identifica vârfurile unei cinematografii deja bogate, ci în a descifra „desenul din covor”, ceea ce nu se vede, ceea ce se ghicește. În același timp, sunt tentat să privesc spre regizorii Noului Val, care au prins să se învechească precum vinul bun, să se clasicizeze, să devină canonici la fel ca formula care i-a consacrat.

În opinia mea, cel puțin patru sunt filmele care ne oferă o imagine edificatoare asupra evoluției Noului Cinematograf Românesc, conferind un relief particular cinematografiei românești în acest an: Aferim! al lui Radu Jude, Comoara al lui Cornel Porumboiu, Un etaj mai jos al lui Radu Muntean și De ce eu? al lui Tudor Giurgiu. Și poate că ar trebui să menționăm aici și filmul Anei Lungu, Autoportretul unei fete cuminți. Este vorba despre patru regizori consacrați, cu o filmografie consistentă, reveniți în prim-plan. Există la fiecare o dorință de a se reinventa, pe care o percep drept numitorul comun al momentului.

André Bazin stabilea longevitatea unei generații filmice la aproximativ un deceniu, după care regizorul este amenințat de repetitiv, de manieră, de autopastișă. Dacă ținem cont de observația lui Bazin, orientându-ne nu după debutul Noului Val cu Marfa și banii al lui Cristi Puiu în 2001, ci după primul succes internațional cu Moartea domnului Lăzărescu al aceluiași regizor în 2005, urmat în 2006 de o emblematică tripletă, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu, A fost sau n-a fost al lui Cornel Porumboiu și Hârtia va fi albastră al lui Radu Muntean, și de lovitura de teatru din 2007 cu Palme d’Or cu 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu și Un Certain Regard pentru California Dreamin’ (nesfârșit) al lui Cristian Nemescu, un adevărat desant al Noului Val, observăm că suntem încă în cuprinsul deceniului, dar către finele lui. Probabil că dorința de reîmprospătare, de noutate marchează și o prise de conscience cinematografică vizibilă în încercările autoreferențiale ale unor regizori precum Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu.

 

Aferim, Radu Jude!

Cel care dă semnalul schimbării și probează încă o dată potențialul de creativitate al acestei generații fabuloase este Radu Jude cu Aferim!, care este deja altceva, cu diferențe notabile față de estetica minimalistă care i-a impus pe tinerii regizori. În primul rând, Aferim! face legătura cu filmul istoric și, ca gen, cu westernul (mai precis, easternul!), plasând acțiunea într-un trecut destul de îndepărtat, precizând cu scrupulozitate și anul: 1825. În al doilea rând, spre deosebire de scenariile construite după rețeta consacrată de scenaristul și romancierul Răzvan Rădulescu, adică anticalofilism, o minimă întrebuințare stilistică, apel la vorbirea directă a lui Everyman, avem aici un scenariu livresc de la un capăt la altul, obținut din bricolarea unui număr impresionant de opere literare sau memorialistică, marcată însă de literaturitate, de la Ioan Budai-Deleanu și Alecsandri la memorialistul George Panu sau povestașul Anton Pann. Cu alte cuvinte, stilistica, una a imprecației, a merdivaudage-ului, este introdusă pe poarta din față și cu temenele largi. Și, surprinzător, o strecurată notă identitară, însoțită chiar și pasager de reflecție filosofică cu ecou hamletian, se face simțită nu tocmai discret în film. Așadar tablou istoric, literaturizare și contururi stilistice pronunțate, o dimensiune identitară prinsă în crochiurile reflecției. Cu toate acestea, Radu Jude reușește o operație extraordinară: să confere autenticitate prin utilizarea inteligentă a livrescului, astfel încât timpul istoric reconstruit din cărămizi literare să pară un edificiu real și convingător.

Miza tipică political correctness-ului reflectată de dicotomii gen master and slave este relativizată și nuanțată, astfel încât tezismul se topește în numeroasele pliuri dilematice ale filmului.

 

Flăcări pe comori cinematografice

Revenirea lui Porumboiu în Comoara este și ea îmbucurătoare, după pasajul autoreflexiv, autoreferențial din Când se lasă seara peste București sau metabolism și unul nostalgic, emoționant din documentarul Al doilea joc. Comoara este un film în spiritul Noului Val, construit, la fel ca Polițist, adjectiv, pe o strategie a litotei, a unor spații largi de respirație, aproape în transmisie directă, însă cu mărcile stilistice care îi sunt proprii regizorului, un simț particular al unei ironii tandre, nerevendicative, al unei tristeți blânde, al unei fabule care se deschide într-un orizont neformulat. Există o voce a inocenței în filmele lui Porumboiu, nu una jubilatorie, ci una care repune în discuție necesitatea reluării poveștii dintr-un unghi al dezangajării de orice fel.

Radu Muntean revine cu un film care cochetează puțin cu dimensiunea thriller-ului psihologic, cu diferența că înclină balanța în favoarea reflecției etice, și nu a psihologiei abisale a crimei. Regizorul s-a „specializat” în investigarea unor povești de familie, fără nimic spectaculos, vizând psihologia unei generații în parte eșuate, ca în Boogie, sau a unor cupluri care se fac și se desfac, ca în Marți, după Crăciun. Aici, lucrurile sunt împinse mai departe, într-o dimensiune psihologică în care criminalul și martorul ajung la o complicitate fragilă, încărcată de ambiguitate și provocări. Cristi Puiu încerca în Aurora să sondeze psihologia abisală a crimei. Radu Muntean explorează cu mijloacele minimalismului, adică detașarea și luciditatea, acel resort inefabil care alimentează complicitatea sau comoditatea indiferenței. Chiar dacă nu o face direct, regizorul deschide posibilitatea de a extrapola cazul particular la un diagnostic al indiferentismului generalizat al societății românești la fel ca în Boogie, unde o întâlnire între prieteni lasă la vedere eșecul unei generații de a-și găsi locul și rostul, nostalgia după un timp iluminat de flacăra tinereții.

Tudor Giurgiu realizează un film-interogație care pornește de la cazul intens mediatizat al sinuciderii încărcate de ambiguitate a procurorului Panait. De ce eu? se transformă într-o analiză de sistem, pornind de la o serioasă documentare, demantelând resorturile unui eșec programat. Cu toate acestea, Tudor Giurgiu nu a făcut un film antisistem, deplasând o parte din greutatea demersului său de la relevanța actului de justiție constrâns să intre într-un cadru procustian al presiunilor politice către psihologia personajului strivit de o mașinărie mult prea complicată pentru a fi blocată.

Regizorul a încercat o analiză onestă a cazului, oferind și o radiografie a societății românești a momentului, fără grobianismele baroce cu care lucra, de pildă, ultimul Mircea Daneliuc sau ocultele lui Șerban Marinescu din Ticăloșii. Și aceasta cu atât mai mult cu cât personaje „celebre”, recognoscibile sunt invocate în film, ceea ce îl apropie periculos de cronica de moravuri politice și de tentația de a cancaniza mediul politic autohton, și așa superficial și grotesc. Trecerea de la comedie – Despre oameni și melci era mai mult decât atât – la dramă relevă și un parcurs interesant al unui regizor cu zâmbetul pe buze, ironic și jovial, exploatator inteligent al clișeelor și al registrului melo-popcorn.

 

Priviri pe sărite

Îmi este aproape imposibil să realizez un tablou coerent al cinematografiei internaționale, dar aș preciza că, și chiar dacă ar fi posibil, aș fi rezervat. Fiecare film participă la marele mozaic în timp ce dialoghează fertil cu tradiția în care își înfige rădăcinile. De aceea, tabloul meu seamănă, în aleatoriul său, mai degrabă cu o pictură a lui Pollock sau cu strălucirile culorilor din tablourile impresioniste, legate de plăcerea cine-diversității.

Câteva filme remarcabile, care stau cu un picior în 2014 și cu altul în 2015. Leviatan, filmul lui Andrei Zviaghințev, este povestea unei destrămări, a unei sfâșieri lăuntrice într-un peisaj dezolant de sfârșit de lume. Birdman or the Unexpected Virtue of Ignorance, filmul uluitor al lui Iñárritu, pune în discuție condiția actorului disputat între teatru și film, între artă și consumerism etc. Tribul lui Miroslav Slaboshpitsky mi se pare provocator ca abordare: o poveste cu surdomuți, într-un internat, cu cruzimile unui haitic de tineri, o fratrie nemiloasă, desfășurată ca pură gesticulație, într-o tăcere care se încarcă de vibrația violenței, a frustrării și a iubirii. Phoenix al lui Christian Petzold este o dramă condusă ireproșabil prin intermediul unor situații care amintesc de romanele lui Graham Greene (de pildă, Al zecelea om) sau de cele ale lui Friedrich Dürrenmatt, precum și de filmul lui Michelangelo Antonioni, Professione: reporter (1975), cu identități de împrumut jucate pe muchie de cuțit. O ecranizare excepțională am descoperit-o cu filmul lui Liv Ullmann, Miss Julie, după piesa omonimă a lui August Strindberg, joc superlativ al hipersensibilităților și frustrărilor.

Dintre documentare, remarcabil rămâne cel al lui Wim Wenders, Le sel de la Terre, o incursiune în lumea fotografiei lui Juliano Ribeiro Salgado și a interesului acestuia pentru existențele marginale ale unor populații puțin frecventate de camerele de filmat, pauperizate la extrem sau minate de tragedii istorice în America de Sud, Africa, Europa de Sud-Est (Serbia și Bosnia) etc.

Il racconto dei racconti al lui Matteo Garrone, regizorul lui Gomorrah (2008), este un film ce reinvestește tradiția decameronică cu ceva din parfumul oriental al celor O mie și una de nopți. Modul său de a absorbi cruzimea în fabulos desface parabola către un sens care transcende povestea. Este remarcabil și în faptul că aparentele simetrii ascund incongruențe ce revendică absurdul și jocul suprarealist care-și au cadrul în trei vechi basme napolitane, în care imaginea acaparează tot tabloul și obnubilează narațiunea care vrea să facă sens.

Mia madre al lui Nanni Moretti privește filmul ca punct de criză al regizorului, o temă utilizată în cinematografia italiană, în paralel cu agonia mamei, care amplifică resorturile complicate ale vieții și artei. Cu Timbuktu, Abderrahmane Sissako aruncă o privire asupra lumii arabe într-un moment de criză. Este un film de o mare sensibilitate, care acompaniază oroarea cu un fel de poezie a locurilor, creând ceea ce în pictură poartă numele de perspectivă. Orice close-up își are corespondența într-un plan de ansamblu, un plan general care se deschide infinit, cu omul care se pierde în peisaj așa cum se pierde în destinul pe care nu-l controlează. Faptul istoric al ocupării Republicii Mali de către o grupare islamică radicală este tratat în multitudinea de nuanțe, uneori cu o notă de ironie pasageră. A Girl Walks Home Alone at Night al Anei Lily Amirpour împrospătează temele clasicizate ale poveștii cu vampiri (un vampir cu skateboard și chador!) cu reflexul unor inspirate juvenilia. Filmul american aruncă în luptă câteva francize importante, printre care noul James Bond, Spectre, cu o revenire în forță a unui Bond, care-și rezolvă problemele de familie în contextul dizolvării unei puternice societăți secrete. George Miller revine cu Mad Max 4: Fury Road, o operă rock cinetică la confiniile cu cyborg punk-ul, spectacol fabulos pe patru roți. Mission: Impossible – Rogue Nation, în regia lui Christopher McQuarrie, al cincilea film al seriei, dincolo de gagurile cunoscute și parfumul de război rece pe care-l degajă anumite locații, nu oferă nimic în plus. Inherent Vice al lui Paul Thomas Anderson, un retro policier ironic până în măduvă, oferă o mostră de good old times, la pachet cu o mulțime de mărci ale desuetului fermecător al unei detective story chandleriene. Sicario al lui Denis Villeneuve oferă o perspectivă de o cruzime fascinantă asupra războiului cu cartelurile mexicane și un rol de excepție pentru Benicio del Toro, iar Alex Garland propune o romance om-mașină în Ex Machina, în bună tradiție pop-culturală.

Iar lista ar putea continua, cu alte nuanțe, dar textul trebuie să se închidă, așa cum se încheie un an în care spectacolul cinematografic și-a avut strălucirea lui.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral