Retrospectivă subiectivă (II)

Maria Bilașevschi Publicat la: 18-12-2015

În expozițiile anului 2015 din Iași asistăm la inovații de limbaj care se construiesc răbdător, cu autoritatea unei gândiri eficiente, în care mijloacele devin la fel de importante ca ideile întipărite în operă. Nevoia unei autodefiniri în raport cu procedeele, care să direcționeze efortul fiecărui artist atât prin exprimarea sinelui, cât și prin înțelegerea factorilor obiectivi ai expresiei, este dată de „spiritul tehnicii”.

Se remarcă, pe de o parte, vitalitatea proprie a expozanților care se reflectă în dorința de a căuta drumuri nestrăbătute, mai mult în lumea tematicii decât în lumea formelor, dar și tendința de asimilare a unor modele consacrate. Din pletora expozițiilor ce au avut loc în Iași, am selectat o parte dintre expozanții cei mai de seamă pentru scena artelor contemporane.

 

Sorin Purcaru – Inter-lumi

La începutul acestui an, sculptorul Sorin Purcaru a expus o serie dintre cele mai reprezentative lucrări ale sale într-un spațiu neconvențional, „Uzina de Apă” din Suceava, iar ulterior Galeria „Cupola” din Iași (noiembrie 2015). Însuflețind spațiul nu prin decorarea acestuia, ci prin dezgolirea straturilor supuse uzurii și degradării, Sorin Purcaru ne-a invitat la un exercițiu de imaginație. De la început trebuie să recunosc că abordarea creației acestui sculptor este supusă inevitabil unui risc al aproximativului, al adevărului parțial.

Printr-un mecanism de reducție ales să fie rece raportat la acel blow-up de frumusețe imediată, personajele lui Sorin Purcaru se compun cu voluptate, urmare a derulării imaginației în paradisuri pierdute, intuiții profetice, meditație și istorie. Personaje precum Clopotăreasa sau Chipul, paznicul ușii sunt în fapt simboluri din care radiază calm, extatic, suav sau neliniștitor un întreg halo de gesturi într-o neîntreruptă reașezare, transpunându-ne într-o stare de veghe mocnită, din care patina timpului face ca sunetul ce irupe în fiecare dintre noi să fie asemenea limbilor unui ceas planetar.

Corpurile lui Sorin Purcaru sunt punctul de plecare pentru construcții spațiale poetice, una dintre etapele importante fiind adăugarea la ceea ce aparent este un întreg a unor figuri antropomorfizate, a unor obiecte parcă smulse din mediul lor și reactivate (robineți, elice), apelând atât la afectul nostru, dar mai ales la memorie, pentru a le putea asocia nu atât cu produsele subconștientului, cât cu relicvele prezentului, care nu sunt ready-mades, ci forme supuse la infinit recontextualizării (Zeița Apă-Canal). Împletiturile metalice ale trupurilor, liniile și volumele ce se urmăresc, se suprapun, se întretaie, se topesc, cresc unele în altele, de o tehnicitate clasică formidabilă, adună misterul precum epurele geometrice.

Fantezia spațială a lui Sorin Purcaru încorporează elementele lumină și umbră pe suprafața bronzului, a metalului modelat din care înalță construcțiile sale dinamice, riguroase, ca niște Icari păzitori ai gândurilor. Sorin Purcaru este creatorul unei muzicalități unice, pentru care arta este o operă a sensibilității și a inteligenței, în care sculptura acționează ca un cod ce oferă suficiente detalii și simboluri pentru a ne permite să-i completăm ideea și astfel să i-o împărtășim.

 

Cristian Diaconescu – decantarea expresionistă

Anul 2015 a fost prolific pentru Cristian Diaconescu. Două mari expoziții, una la Galeria „Dana” din Iași și cea de-a doua la Muzeul de Artă din Galați, ne demonstrează că artistul este unul complex, care continuă explorarea sinelui printr-o autoreferențialitate ce păstrează accentele expresioniste ce l-au consacrat.

Demersul pictural al lui Cristian Diaconescu nu trebuie integrat într-un context istoric oarecare, ci în virtutea unei figurații exaltate a culorii, prin structuri și semne denumite simplu: Patriarhal, Întâmpinare sau Tânăr artist. Noua serie de lucrări apare ca o decantare, o esențializare la nivel conceptual. Portretele și autoportretele sale emană vitalitate la un nivel concentrat, o descătușare prin culoare, fără distorsiuni inutile, îmbibate de motive și simboluri ce nu mai emerg direct dintr-un bestiar imaginat, ci din analizarea și repoziționarea sa față de sinele artistic. Cristian Diaconescu înțelege culoarea ca pe un fenomen interactiv, în care succesiunea straturilor (create prin aglomerarea pastei) și spațiul pe care culoarea îl ocupă efectiv se bucură de o interdependență închegată.

Autoportretele artistului, în care acesta pare să aibă ochii ca două peceți implacabile, emerg ca întruchiparea unei interogații ancestrale. Lupta cu materia picturală este doar rezolvarea unei acerbe lupte cu sine. Particulă din misterul lumii, artistul descoperă ritmuri ce articulează marele sistem cosmic. Expresivitatea culorii în pânzele lui Cristian Diaconescu se exteriorizează simbolic în câmpuri purificate, iar textura straturilor de culoare transformă tenta plată în reverberații laborioase.

Cristian Diaconescu creează imagini cu o puternică intensitate intimă, o alegorie asupra condiției de artist. Este interesant de observat că el alege să se portretizeze într-o ipostază strâns legată de procesul creației, în atelier sau galerie, descompunând ansamblul sau, mai bine spus, ne lasă doar să îl intuim, pentru ca proiecția sa să transcendă narațiunea.

 

Petronela Iacob – Depărtări

Expoziția Depărtări a artistei Petronela Iacob de la Galeria „N. Tonitza” (septembrie 2015) a fost o dezvăluire sinceră și intimă a universului familial, care gravitează în jurul conceptului de timp, de clipă oprită și încremenită, în care personajele sunt surprinse așa cum au rămas pe retina artistei într-o secundă cu un puternic impact emoțional.

Artista alege să se portretizeze într-o ipostază solitară, a singurătății, dar nu ca refugiu, ci ca o formă de descărcare în și prin pictură. Pendula ce pare că a încetat să mai bată timpul, întoarsă cu susul în jos, este acompaniată de un ritm cunoscut doar de artistă, sugerat de apropierea degetului mare de arătător, ca un metronom intern ce consemnează trecerea timpului, accentuând starea de așteptare ce emană din întreaga lucrare. În dipticul Inocență, lumina nu dizolvă personajul, ci consolidează prezența fizică a acestuia, coerența; chiar dacă infantul pare contopit cu suportul, artista îl extrage și îl individualizează prin micile accente de lumină ce se joacă pe chip. Tot ce contează este calmul, abandonul în inocență. La fel, în Inocență III, personajul pare decupat și reasamblat în albumul timpului.

Pentru fiecare dintre noi există cel puțin o ipostază familiară în lucrările artistei. Petronela Iacob dezvăluie centrul intimității sale, ne oferă suprafețe și personaje asupra cărora să ne proiectăm propriile sentimente și dorințe. O expoziție curajoasă, în sensul desprinderii artistei de „produsele” sale, imagini ce îi dezgolesc profunzimea.

 

Ștefan Coman – Autoportret

Ștefan Coman, prin expoziția Autoportret de la Galeria „Labirint” (octombrie 2015), contestă reprezentarea sculpturală clasică a autoportretului. Pentru artist, ceea ce definește individul nu ține atât de structura sa externă, ci de elementele disparate ce dau funcționalitate întregului. Prin lucrările sale, Ștefan Coman comută interesul dinspre ansamblu spre forma extrasă, esențializată. Identitatea artistului îmbracă multiple forme: umbra unor siluete răvășite și aduse pe podea, amprenta policelui din care emerge o siluetă, un panou negru pe care se derulează un timp încremenit, corpul său turnat în mărime naturală și coborât la podea, măști ce surprind alterarea și transmutarea unei stări sau plăsmuiri grafice care acompaniază suita într-un dialog subînțeles.

În dipticul Autoportret, poziția capului ușor aplecat, înconjurat de o aureolă diafană ne transmite ideea unei asceze interioare, a pendulării între două stări, în care doar culoarea relevă dualitatea experiențelor subiective. Alături de aceste două lucrări, artistul expune o parte a instalației Holding: autoportretul individului surprins în cușca imaginată a unui timp personal ce dă impresia izolării voite și asumate a artistului.

În fapt, Ștefan Coman expune cunoașterea sinelui, a construcției sinuoase a identității. Artistul nu doar reconsideră ce înseamnă să te autoreprezinți ca obiect de artă, ci examinează limitele figurative și literale, evocate prin mijloace plastice, ale sinelui captiv în două și trei dimensiuni.

 

Bienala Internațională de Gravură Contemporană N-E, ediția I, Iași, noiembrie 2015

Bienala Internațională de Gravură Contemporană este un proiect ambițios, care face din această manifestare una de excepție, ce vizează, de altfel, să creeze o „obișnuință” prin implicarea directă a Muzeului de Artă Iași, a Universității de Arte „George Enescu” din Iași și a Muzeului de Artă a Moldovei din Chișinău.

Pe simezele Galeriei „Cupola” și în cadrul Galeriei „Universitas” a Universității de Arte „G. Enescu” au expus în luna noiembrie 107 artiști plastici din 34 de țări. Concepută ca o platformă de promovare în domeniul gravurii a artiștilor consacrați, dar și a studenților universităților de profil, Bienala Internațională de Gravură a vizat în principal crearea unor conexiuni între diferitele țări participante la nivelul practicilor și al valorilor.

„Recursul la metodă” a avut în cadrul Bienalei semnificația unei descătușări față de poncifele genului, a reelaborării unor viziuni prin care ascendența istorică să câștige o nouă autoritate. Descoperim la graficienii selectați de juriu o plăcere a execuției dublată de respectul pentru calitatea obiectual-tactilă, de apropierea pertinentă de arsenalul tehnicilor tradiționale, dar și de modelul lecturilor declanșatoare ale unor plăceri hermeneutice care nu se realizează în afara inițierilor îndelungi, aplicate.

Premiul întâi a revenit artistului polonez Delekta Pawel pentru lucrarea Obiecte XIV (tehnică proprie), care dovedește în chip esențial atât valoarea de instrument în economia expresiei pe care o poate avea gravura, cât și puterea artistului de a transcende limitele ei pentru a exploata reactivitatea imediată. Cel de-al doilea premiu a fost acordat artistului bulgar Goran Trickovski pentru lucrarea Agoraphobia (intaglio), a cărei construcție, cu o aluzivă destinație funebră, depășește prea facilul vizibil pentru a interoga validitatea anxietății induse cultural. Cel de-al treilea artist premiat, pentru lucrarea Dispariție în întuneric (linogravură), Mircea Popescu (România), obține prin exploatarea valențelor multiforme ale „semnului” o notă de mișcare învolburată și tensionată.

La o primă vedere, Yoshikatsu Tamekane (xilogravură, Japonia) dovedește o concepție aproape estetizantă, de o eleganță candidă, lucrarea sa neurmărind să fie o descătușare energetică, ci o ilustrare a convingerii că aceleași esențializări pot apărea sub formă mentală/ingenioasă sau fizică/configurativă. Cywicki Łukasz (linogravură, Polonia) face o întoarcere în timp, la primitivismul formei, scrijelind în esența amprentei, ordonând redescoperirea propriilor însemne într-o nouă realitate epurată. Jocul exclusiv cu contrastul alb (creator de lumină) – negru (explorarea profunzimii) conferă lucrării dinamică și o putere de metamorfozare aparte.

A fost o expoziție de anvergură, care va respira puternic în ambianța europeană, o reușită care va asigura în viitor fundamentul pentru obținerea unei imagini mai complexe și, în același timp, mai nuanțate a centrului artistic ieșean, ferm înscris în configurația culturii românești.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe