Deșertăciuni

Constantin Piștea Publicat la: 22-12-2015

Andrei Crăciun, Pălăria albastră și alte povestiri, Herg Benet Publishers, 2015

În Cuvintele dinainte, o prefață rară, profund autodescriptivă, Andrei Crăciun a dezvăluit că nu a citit niciodată nimic mai bun decât Ecleziastul. Înțelegi de ce și cum această scriere veche s‑a înălțat atât de mult în topul preferințelor sale când treci peste câteva dintre prozele ultrascurte ale acestui volum. Astfel, în #beldiman, descoperi o trimitere elocventă. Acolo, un bărbat de 45 de ani, părăsit de nevastă, după o viață plină de eșecuri, se aruncă de la fereastra garsonierei. „Pe noptiera de lângă patul său se găsi un bilet de adio, pe care era scris, precipitat, acest text: Am dat totul lumii. Nu am primit nimic la schimb. Această partidă e pierdută. Nare rost. Ecleziastul a avut dreptate”.

Pălăria albastră și alte povestiri este o carte despre acord și dezacord, conformism și nonconformism, detaliu și ansamblu, cu omul permanent în cleștele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influențează esențial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detașare, fiindu‑le urmărite cu predilecție tușele groase, accentele esențiale ale destinelor. E ca și cum ai avea în față un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându‑ți pe un mulaj părțile componente ale abdomenului. După ce ți se dau datele și, prin urmare, ești informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ți se livrează în numai câteva paragrafe o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societății, câteodată chiar amuzantă, în orice caz, o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deșertăciunea. Ecleziastul.

Andrei Crăciun nu‑și pune doar personajele în această pălărie albastră, din care le scoate rând pe rând, pentru exemplificare. Ca un magician nemaivăzut, sare chiar el în ea: „Scriu articole de ziar, nuvele și un roman în care ucid toate personajele secundare și care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeași valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice”. Dezamăgit, dar și ghiduș, cu ceva speranță, pe care, dacă n‑ar avea‑o, n‑ar mai scrie, scoate capul din pălărie privind către lume, după care se retrage din nou acolo unde se simte mai bine. Se refugiază: „Ultimul port al speranțelor mele a fost ficțiunea. În ficțiune m‑am retras când toate celelalte refugii fuseseră spulberate”. Iar de acolo, din refugiu, nu speră și nu are teamă. Scrie și scoate din când în când câte un personaj veridic, rupt din realitate, frate cu el, deznădăjduit și oscilant ca și el, sperând și nu prea în descoperirea unui rost.

În proza care dă titlul volumului, o profesoară de franceză poartă zi de zi o pălărie albastră. Fără excepție, cu orice ocazie, până când pălăria devine în ochii celorlalți un fel de prelungire naturală a capului profesoarei. Asta, până într‑o zi de marți, care va rămâne de neuitat pentru toți cunoscuții săi, când profesoara iese în lume cu o pălărie verde. Toți sunt uluiți, dar nimeni nu cere explicații, iar profesoara nu spune nimic. După care situația redevine albastră, pălăria obișnuită reluându‑și locul „de onoare”, deasupra unui zâmbet ca o „tăietură la treizeci și cinci de grade pe mijlocul feței”. Nu se schimbă nimic, nici pentru personajul central, nici pentru lumea în care se mișcă. Ce rămâne însă este acea uluială, șocul de o clipă, de o zi, ca un pumn din spate, neașteptat, brusc, pe care ți‑l trage unul în fugă și nu mai apuci nici să zici „au”, că agresorul a și dispărut după colț.

Există un călător cu pantofi verzi, dar și mult albastru în această carte, iar multe personaje fie se sinucid, fie sunt ucise de narator în gesturi menite să evidențieze inutilitatea vieții. De asemenea, se întrevăd uși pe care, dacă intră cineva la momentul potrivit, totul se schimbă, totul se vindecă sau totul se sfârșește. După un astfel de grupaj de proze ultrascurte, te simți ca și cum descui, intri, lași cheia pe un suport din stânga ta, dai să te descalți și exact atunci trăiești revelația că habar n‑ai unde ești și de ce ai intrat acolo.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe