Susan Parham: „De multe ori, deciziile economice, politice și spațiale sunt luate refuzând și subminând un peisaj cultural gastronomic și urban foarte bogat, fără măcar ca acei care iau deciziile să fie conștienți de impactul pe care îl au”

Dragoș Dascălu Publicat la: 28-12-2015

Între oraș și mâncare există o legătură indisociabilă. În general, localitățile s-au dezvoltat acolo unde a existat o sursă constantă de mâncare, unde aceasta a putut fi consumată și vândută. Odată însă cu Revoluția Industrială, mâncarea și orașul s-au disociat la nivel de planificare, de ideologie, de gândire urbană, de filosofie a locuirii. Orașul a fost determinat de relații de producție și rețele de transport, și nu de producția și consumul mâncării. Producția agricolă a devenit industrială și îndepărtată de oraș, fiind aproape exclusiv rurală, locul de vânzare a mâncării s-a mutat la o scară similară – supermarketul de la limita orașului, la care se poate ajunge doar cu automobilul –, iar locurile de consum au suferit de ceea ce Ritzer denumea mcdonaldizare. Am discutat despre legătura dintre mâncare și viitorul orașelor cu doctor urbanist Susan Parham, directorul Departamentului de Urbanism al Universității Hertfordshire, din Marea Britanie. Ultima ei carte se intitulează tocmai Food and Urbanism: The Convivial City and a Sustainable Future (Bloomsbury Publishing, Londra, 2015).

 

Susan, ești deja la a doua carte în care tratezi legătura dintre oraș și mâncare. Cum ai ajuns să fii interesată de această relație?

Am început să mă gândesc la mâncare și la forma orașului la finalul anilor ’80, pe măsură ce am devenit parte dintr-un grup de gastronomi din Australia. Am făcut o serie de simpozioane după modelul platonician și „simpozionașe” la scară mai mică pentru a discuta diverse subiecte legate de mâncare. Am început să realizez și să scriu despre faptul că modul în care planificăm și desenăm orașele și localitățile mai mici, de la scara mesei de bucătărie în sus, are implicații profunde asupra convivialității și a sustenabilității. Argumentam atunci (și văd că este adevărat și astăzi) că, de multe ori, deciziile economice, politice și spațiale sunt luate refuzând și subminând un peisaj cultural gastronomic și urban foarte bogat, fără măcar ca acei care iau deciziile să fie conștienți de impactul pe care îl au. Această conștientizare crescândă s-a reflectat parțial în studiile mele universitare în economie politică, iar mai apoi în masteratul în planificare și design urban. De asemenea, lecturarea unor texte variate legate de designul urban, precum A Pattern Language, m-a ajutat să văd orașul în alte feluri, care mi-au alimentat teoriile și scrierile. Semințele gândirii conștiente asupra relației dintre designul orașului și mâncare au fost plantate însă mult mai devreme. Am crescut într-o gospodărie unde mâncarea era mereu foarte importantă. Ambii părinți erau bucătari desăvârșiți. Colecționau și citeau cărți de bucate dintr-o mare varietate de tradiții culinare și se aventurau în găsirea unor noi preparate. Valurile de migrație către Australia au adus noile ingrediente și noile „căi ale mâncării”, influențând cultura locală a mâncării, inclusiv pe cea a părinților mei, pe măsură ce cultura „mare” se uita din ce în ce mai mult în afară și devenea tot mai deschisă și mai puțin insulară. Premierul Don Dunstan a scris o excelentă carte de bucate la momentul respectiv, care era și o celebrare a diversității etnice și a deschiderii culturale. Dintotdeauna au fost discuții foarte vii în jurul mesei despre idei foarte diverse. Eram încurajați de restul familiei să gândim critic și să spunem ce credem (și să le testăm – uneori până la distrugere). Toate aceste fire au alimentat începuturile conceptualizării modului în care mâncarea, designul urban, planificarea și locul sunt interconectate și am plasat mâncarea în centrul urbanismului și al politicilor urbane, în locul amplasării în zonele firave de la margini.

 

Este cultura triadei interrelaționate mâncare-producție-vânzare pierdută pentru locuitorii orașelor din Vest?

Nu, nu cred că este pierdută în totalitate, deși văd o mulțime de amenințări. Aș extinde însă triada prin faptul că trebuie să privim producția, distribuția, vânzarea, consumul, resturile și curățarea lor ca pe un lanț al mâncării ce trebuie exprimat spațial în moduri diverse atât în Vest, cât și în orașele în dezvoltare și în conurbații. Sunt de acord că a fost un fel de pivot în secolul XX, când economia politică a mâncării a avut manifestări spațiale ce au subminat scara mică, localul și tradiționalul. În același timp, natura dezvoltării urbane s-a bazat din ce în ce mai mult pe dispersie și conurbații. Aceste direcții structurale și spațiale au redus productivitatea mâncării în și lângă orașe și au contribuit la sentimentul că producția din și de lângă orașe nu mai este necesară – în special în Vest, unde reziliența mâncării nu mai era legată atât de vizibil de a-ți crește propria mâncare. Totuși, în aceeași măsură, un număr important de oameni din orașele vestice (și, bineînțeles, din orașele în dezvoltare) au continuat să își crească mâncarea în propriile grădini, în loturi speciale, în grădini comunitare sau, informal, în spații părăsite, în ciuda paradigmei dominante, tocmai în lumea dezvoltată, că acest lucru nu este necesar și că poți oricând să cumperi mâncare „ieftină”, produsă de alții undeva departe. De fapt, un număr de oameni și grupuri au devenit mult mai interesați de diversele oportunități oferite de agricultura urbană – grădini în fața casei, „cartiere comestibile”, grădini comunitare, străzi productive, livezi comunitare etc. –, deși există presiuni puternice pentru a-și organiza consumul mâncării după sistemul modern în care indivizii sunt doar consumatori, nu și producători.

 

Crezi că renașterea recentă a interesului pentru agricultura urbană este o redescoperire a vechii culturi a mâncării sau inventăm un nou tip de cultură a mâncării?

Cred că mișcarea aceasta reprezintă atât continuitate, cât și schimbare. Așa cum spuneam, unii oameni nu au încetat niciodată să producă mâncare. Cultivatorii în orașele africane au crescut dintotdeauna mâncare oriunde au găsit puțin spațiu – din motive ce țin exclusiv de supraviețuire –, în ciuda puternicei dezaprobări oficiale. Alții, în orașele vestice, s-au apucat de produs mâncare pentru prima dată. Ceea ce cred însă că s-a schimbat este faptul că agricultura urbană a devenit, cel puțin parțial, o strategie mult mai conștientă în rândul indivizilor și al grupurilor pentru reflectarea îngrijorărilor legate de sustenabilitatea urbană și echitatea mâncării. Creșterea comerțului online al uneltelor a ajutat oamenii să organizeze grădinăritul de guerilă, schimburi de mâncare, călătorii de cules, agricultură sprijinită de comunitate etc. Pare foarte clar din cercetări că, prin acest tip de activități și rețele, cel puțin o parte dintre oameni contestă ideea că mâncarea trebuie întotdeauna cumpărată, iar populația urbană este nimic mai mult decât o consumatoare într-un sistem global, fără loc. Prin proiecte de agricultură urbană, oamenii sunt din ce în ce mai conștienți că nu este vorba doar despre propriile îngrijorări despre mâncare, ci despre implicațiile asupra sustenabilității și justiției sociale ale sistemului modern al mâncării. Agricultorii urbani remodelează locuri prin acțiunile lor, iar designerii urbani pot ajuta acest proces prin oferirea unor idei de design utile pentru organizarea spațiului în moduri prietenoase cu mâncarea. Exemple precum ideea de Transect a lui Andres Duany, „urbanismul agricultural”, „peisajele urbane productive continue” ale lui Viljoen și Bohn de la începutul anilor 2000 și chiar propriile mele idei despre „spațiile verzi conviviale” dezvoltate în anii ’90 poate că ar putea să ajute aici. Nu trebuie să uităm că, în anii ’70, Christopher Alexander și alții au avut destule de zis despre asta în A Pattern Language. Totuși, atât la nivel teoretic, cât și practic, această conștiință despre agricultura urbană rămâne o perspectivă minoritară, dar văd totuși un început bun.

 

În ultimii 200 de ani, industria, „mașina” și transportul au modelat radical orașele și le-au segmentat funcțional. În contextul epocii postindustriale și al certitudinilor în ceea ce privește încălzirea globală, de exemplu, poate și ar trebui ca mâncarea să devină din nou coloana vertebrală a dezvoltării/redezvoltării urbane?

Poate deloc surprinzător, sunt de acord că mâncarea trebuie să fie în centrul gândirii și practicii în ceea ce privește modelarea orașelor pentru motive ce țin de sustenabilitate și convivialitate, în special în contextul încălzirii globale, care va duce la inegalități exacerbate într-un sistem al mâncării global deja lipsit de echitate și care dăunează mediului. Cred că acesta este unul dintre mesajele principale din cărțile mele și alte scrieri despre mâncare din ultimii 25 și ceva de ani. În Food and Urbanism am explorat felul în care am ajuns în poziția actuală, când mâncarea nu este văzută ca fiind atât de importantă pentru designul spațiului urban, economie sau politică, indiferent de scara la care discutăm – de la nivelul mesei până la cel al regiunii agricole, dar și în relația dintre nordul și sudul global –, și ceea ce noi, ca designeri, urbaniști, arhitecți și alții care modelează spațiul, putem face în această privință. Este un truism faptul că am intrat într-un secol al urbanității, iar astfel scara problemei este imensă, iar răspunsurile trebuie să fie profunde.

 

Răspunsurile sunt însă de multe ori la scară mică, prin intervenții de jos în sus. Urbanismul este de cele mai multe ori intervenționist, se gândește la o scară foarte mare și este implementat de sus în jos. Ce trebuie să schimbăm dacă vrem ca mâncarea să fie parte din modul în care concepem și construim orașele?

Cred că atât răspunsurile de jos în sus, cât și cele de sus în jos sunt critice. Trebuie să fii conștient că la nivelul statelor și tratatelor internaționale vedem o competiție între abordări care depind de loc și altele delocalizate în ceea ce privește sistemul legislativ legat de mâncare, regulamente, metode de producție (incluzând aici organismele modificate genetic) și vânzare. Eu sunt de partea sistemelor ce depind de loc și geografie, de înaltă calitate, fără OMG, cu specific local, unde calitatea e înțeleasă ca origine a mâncării, etică, scară umană, terroirs, conexiunea cu peisajul, viața socială etc. Mi-e teamă însă că perspectivele tehnocrate, funcționale, industrializate, cartelizate ale sistemului global al mâncării și profeții săi sunt în creștere, bazându-se pe falsul argument că doar prin astfel de metode putem hrăni Planeta. Argumentul a fost demonstrat ca fiind problematic, dar tot are o forță imensă, reflectând puternicele interese ale pieței mâncării.

 

Orașul este un produs al diferitelor ideologii. Nu există nici o metodă corectă sau greșită din punct de vedere tehnic de a face orașul, așa cum zicea recent Peñalosa. Totuși, atunci când vine vorba despre oraș și mâncare, deși din motive diferite, atât dreapta, cât și stânga sprijină o mai strânsă legătură cu lanțul mâncării. De asemenea, în termeni economici, concentrarea dezvoltărilor urbane pe mâncare este legată atât de procesele de gentrificare, cât și de ajutorarea celor defavorizați. Este mâncarea răspunsul pentru un oraș pentru toți, un loc al convivialității, fără presiunea consensului, acolo unde prezența „celuilalt” este apreciată, nu temută?

Orașele sunt entități complexe și nu vreau să spun că mâncarea este singura cale de a crea locuri conviviale, diverse și bogate social și economic. Într-una dintre cărțile mele mai vechi, Market Place (2012), cercetarea mea principală în piețele londoneze arată cum schimbarea bazată pe mâncare poate în același timp să sprijine gentrificarea și să ofere mai multe spații pentru trăitul împreună și îmbunătățiri în ceea ce privește sustenabilitatea în lungul lanț al mâncării. Deci era paradoxală în legătură cu jocul cu alte forțe structurale și comportamente individuale. Aș comenta totuși că cercetarea mea primară pe parcursul multor ani tinde să demonstreze că anumite tipuri de spații urbane par să fie mai bine pregătite pentru a sprijini spații conviviale concentrate pe mâncare ce pot avea o întreagă serie de efecte pozitive. Adică grija pentru a face sau a reface un spațiu poate să ducă, dacă este tratată bine, la o viață cotidiană mai echitabilă, localizată și sustenabilă în lumea noastră din ce în ce mai urbană. Ca întotdeauna, designul chiar contează. Pentru mine, mâncarea nu este „răspunsul”. Mai degrabă aș spune că înțelegerea modului în care mâncarea și locul se interconectează este o parte critică a înțelegerii noastre privind urbanitatea și pentru a deveni mai buni practicieni în protecția și îngrijirea acestei urbanități, ceea ce trebuie să facem urgent în epoca noastră de inegalități sociale în creștere și cu schimbări climatice tot mai grave.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe